O să încep prin a vorbi de alții. Sunt oameni pe lumea asta care suferă de diverse anomalii psihice. Cei normali le numesc boli mintale. Acești oameni care sunt clasificați și izolați de societate percep realitatea într-un mod diferit. Unii nu sunt capabili să iși deosebească gândurile și au impresia că sunt voci ale altor entități, alții văd lucruri care sunt doar în capul lor, dar mintea le proiectează și în realitatea pe care o percep, alții au un mod diferit de a simți și își manifestă sentimentele într-un mod care celor normali li se pare deplasat, și asa mai departe.
Dar de ce vorbim despre asta? Pentru că pe mine mă fascinează. De mic am fost intrigat de toate denaturările acestea, care la prima vedere nu sunt observabile, ci reies din comportament, limbaj, gesturi. Vă întrebați de unde știam de aceste boli când eram mic? E simplu, din desene. Oricât a încercat societatea, tot nu a putut scăpa de acest subiect care este un fel de tabu. E drept, în desene întâlneai mult mai des scene de amor sau de violență decât scene în care să apară chestiuni legate de bolile mintale. Dar asta nu înseamnă că nu erau. Iar eu, fascinat fiind de acest subiect, nu ratam nici cea mai mică sugestie legată de ele. Dacă un personaj era, de exemplu, controlat mintal de către forțele răului, îmi doream cu ardoare să rămână așa, sau să apuce măcar să facă o faptă pe care apoi, când și-ar fi revenit, să o regrete atât de tare, încât să îl distrugă psihic și să îl facă să nu mai fie aceeași persoană niciodată.
Nu mă întrebați de ce, pur și simplu așa mi-ar fi plăcut mie, așa mi s-ar fi părut cu adevărat interesant. Normal, asta nu se întâmpla, însă nu mă oprea nimeni ca atunci când mă jucam cu dinozaurii mei din plastic, să nu îmi creez povești așa cum voiam eu să fie. Mă amuză când mă gândesc că asta se întâmpla când eu aveam 5 ani.
Un alt lucru care mi s-a părut chiar mai interesant este ideea de posedare. Asta se întâmpla pe la 7 ani, când mama îmi citea cărți fantasy cu magie și lumi paralele. E drept, în cărțile pe care mi le citea ea nu apăreau demoni sau stafii, dar asta nu înseamnă că nu auzisem de ele și că nu mă intrigau. Pe atunci îmi doream să existe cu adevărat o lume magică și un portal către ea, pe care eu să îl găsesc. Îmi imaginam că sunt posedat de demoni și dau o luptă interioară cu ei ca să îmi recâștig controlul asupra propriei ființe. Chiar voiam să se întâmple asta, iar când aș fi reușit, să descopăr că îmi ruinasem întreaga viață și să nu mai am niciun scop pentru care să trăiesc. Aș fi devenit un monstru fără emoții sau sentimente, care își găsea liniștea în carne și sânge, un aducător de moarte și depresie.
Poveștile astea mi le spuneam singur în cap înainte de culcare.
Dar să vezi, când am auzit de dubla personalitate mi s-a parut chiar mai tare. De data asta nu mai era un factor extern, răul venea din interior și era permanent. Te luptai cu celalalt din tine, el se lupta cu tine, amândoi vă luptați pentru controlul aceluiași corp, iar lupta era veșnică. Sau nu chiar veșnică, până la moartea unuia dintre cei doi. Amuzant era că dacă murea unul, murea și celălalt. Să încerci să omori pe cineva când viața ta depinde de existența acelei entități. Cât de comic. Chiar speram să dezvolt și eu ceva în genul, mă gândeam că încă mai e timp, aveam abia 8 ani.
Desigur, și celelate mi se par interesante și mi-ar plăcea să le încerc. Să aud voci care să nu fie ale mele, să văd lucruri pe care nimeni nu le vede, personaje imaginare pentru mine să fie reale. Da, chiar mi-ar plăcea. Pe atunci speram că poate odată o să înnebunesc și eu și atunci o să am acces la ele.
Din păcate, până acum nu am dat niciun semn și sunt perfect normal. Ei, perfect nu chiar, că dacă aș fi, nu mi-aș dori atât de tare să nu fiu. Știți, mi-am dat seama mai târziu că în copilărie am suferit foarte tare de singurătate, chiar dacă nu am arătat-o. Părinții nu mă lăsau să mă joc cu alți copii pe stradă sau în parc, iar când nu eram acasă și plecam pe undeva, mă baricadau pe ambele părți și mă țineau bine de mâini. Să mai faci ceva dacă poți. Mai lipsea cămașa de forță. Ha! Iar la grădinița nu m-au dat. Am început să mă joc cu copii de vârsta mea abia la 7 ani, dar îmi era mereu rușine și mi-era frică să vorbesc prea mult cu ei. Ne jucam mai mereu "de-a v-ați ascunselea" și mereu rămâneam pe unde mă piteam și așteptam cu orele până îmi dădeam seama că ei nu se mai jucau de mult și nu le păsase să îmi spună și mie. Iar acasă tot singur eram. Părinții ori erau la muncă, ori mai făceau treabă prin casă, iar eu stăteam închis la mine în cameră și desenam sau mă jucam de unul singur cărți. Destul de trist, ce pot sa spun. Nu aveam cum să câștig fără să pierd. Iar pe atunci nu învățasem încă să mă bucur de joc și nu de câștig. Așa e și în viață, mulți aleargă după câștig și faimă, dar uită să se bucure de timpul pierdut, iar când le capătă, sunt prea frustrați ca să le mai aprecieze și realizează, sau nu, ca le-a trecut viața fără să își acorde măcar odată atenție ființei lor.
Dar destul cu filosofia, să revenim la singurătatea mea. Ei bine, mereu mi-am dorit prieteni, măcar unul. Dacă stau să mă gândesc mai bine, nici nu trebuia să fie prieten, putea la fel de bine să îmi fie cel mai mare dușman, nu conta. Tot ce voiam era să îi pese cuiva de mine și să fie real interesat de ce gândesc eu, așa cum eram eu de cei din jurul meu. Păi când îmi pica mie pata pe cineva, căutam să știu tot despre respectivul, de la cap la coadă. Și cele mai inutile detalii, voiam un ansamblu cât mai amplu. Dar n-aveam cu cine nici să mă simt liber, nici să mă dușmănesc. Eram închis în mine ca într-o colivie și cu perdea peste, ca societatea nici să nu bănuie ce se ascunde acolo.
Și ca să revenim, de ce mi-aș fi dorit eu să nu fiu normal? E simplu. Ca să nu mai fiu singur. Sau cel puțin să nu mai fiu în stare să îmi dau seama cât de singur sunt. Aș fi vrut să am niște voci care să îmi țină companie și pe care să nu trebuiască să le inventez eu, să văd personaje fără să fie nevoie să mi le imaginez, să mă lupt cu entități diferite de a mea, nu cu o proiecție creată de mine. Toate încercările astea de a nu mă mai simți singur mă întristau de fiecare dată și mă făceau să mă simt cel mai singur om de pe lume. Câteodată mă simțeam atât de singur, că parcă nici eu nu mai eram acolo, rămânea doar un pustiu fără ecou și fără ființă. Atunci, orice gând răsuna în tot pustiul, impersonal și repetându-se la infinit, iar eu voiam să-i răspund și nu puteam, pentru că nu mai eram acolo. Alteori nici măcar proiecțiile nu mai voiau să îmi vorbească, se săturaseră să tot repete lucruri deja știute. Rar se intâmpla să am discuții cu mine și să nu mă simt chiar așa de singur, atunci când mai aveam și eu câte-o revelație și îmi spuneam câte ceva nou.
Într-o vreme, pe la 15 ani, ca să nu mai vorbesc tot cu mine, mi-am făcut o prietenă imaginară și mă adresam ei. Am încercat să îi ofer creației mele liberul arbitru și să nu o mai controlez, să o las să reacționeze așa cum îi venea. A fost un timp în care ne-am înțeles tare bine, și chiar dacă știam că e doar imaginația mea, aveam senzația că vorbesc cu cineva diferit de mine. De multe ori avea alt punct de vedere și îmi prezenta problema din altă perspectivă. Totul a fost frumos până am intrat într-o ușoara depresie. În viața reală n-o duceam prea bine și eram cam apatic. Prietena mea a încercat să mă ajute, să mă încurajeze, dar fără rost. O simțeam din ce în ce mai departe de mine și că nu reușesc să mai comunic cu ea. Când am reușit să îmi revin și am putut din nou să vorbesc cu ea ca oamenii, era așa de supărată că s-a enervat și m-a părăsit. De atunci am pierdut-o și nu am mai găsit-o, iar pe altcineva nu mi-a mai venit să creez în locul ei. Era deja prea trist gândul că m-a părăsit până și propria imaginație. Vă dați acum seama cât de singur mă simțeam?
Hai să mai vorbim și de altele, că de astea am vorbit destul cu mine și tot degeaba, că niciodată nu mă bag în seamă. Hai să vorbim despre crimă. Crima mi se pare un lucru tare fascinant. Este pe de o parte ceva eliberator, pe de alta, o închisoare morală, o umbră care te marchează și te urmărește toată viața, legându-te în lanțurile remușcării. Fantastic, nu-i așa? Fiind fascinat de psihopați, mereu m-am imaginat ucigând. Ori cu sânge rece, ori dement, ori simțindu-mă ca un sfânt care salvează suflete chinuite. Mereu mi-a plăcut să omor oameni în mintea mea. Dar de curând mi-am dat seama că niciodată oamenii pe care îi masacram nu aveau față sau identitate. Erau niște păpuși care jucau rolul de victime. Apoi am realizat cine erau păpușile. Eu. De atâta vreme, fără să știu, mă torturam și mă ucideam în cele mai crunte feluri. Ce chestie, dacă ar fi fost să ucid pe cineva în viața reală, n-aș fi fost în stare. Dar dacă ar fi fost să mă sinucid? Aș fi putut oare? Sigur că nu, aș fi zis "hai las-o pe altă dată, că cine știe, poate mai încolo n-o să mai fiu așa de singur" și tot așa.
Asta nu-mi place la mine, că în interior sunt într-un fel, iar la exterior, altfel. Câte sunt în stare să fac în mintea mea, iar în realitate sunt o floare albastră, blândă și pacifistă. Și ce deșert ucigător și aprig sunt pe interior, ce fiară dezlănțuită printre gratii. Așa patetic. Și culmea, eu sunt în ambele feluri, eu sunt tot unul cu mine și n-am cu cine să mă lupt, că eu îmi controlez și interiorul și exteriorul și nu pot încălca pe niciuna și nici să le lovesc între ele.
Ah, simt în mine un pustiu, și sunt tare liber prin el, dar așa de încătușat de el. Și sunt singur în el și mă caut, dar în zadar, mă ascund bine de mine. Sigur am uitat să mă anunț că jocul s-a terminat și pot să ies la iveală. Iar am uitat de ființa mea și îmi trece viața așa. Păcat că nu sunt nebun, aș chema pe cineva să îmi țină companie în lipsa mea.
