The devil with green eyes

CAPITOLUL 1

                    Astept in fata unui motel darapanat de aproximativ 10 minute in dorinta de gasii un nenorocit de taxi. Desigur ca nu vine niciunul,asa ca sunt obligata sa parcurg doua blocuri pe jos,desculta si cu pantofii-n mana. In timp ce merg,incep sa realizez cat de pustiu poate sa fie New York-ul la 5 dimineata. Nici urma de om,inafara de mine. Este liniste. Pentru prima data in cei 4 ani de cand locuiesc aici,este liniste. Aerul are o nunanta racoroasa,cu mici suflari de vant rece. Soarele apare usor,pe cerul pastelat cu roz,portocaliu si diferite nuante de albastru,de printre cladirile gigantice si,deasupra metropolei amutite.

                   Cobor scarile pentru a intra in statia de metrou,ma las rezemata de un stalp de ciment si astept. Urasc sa astept. La cateva minute se arata minunatul mijloc de transport care urmeaza sa ma duca acasa. In metrou nu este decat un boschetar amarat,care doarme pe o bancheta undeva in spate. Oare cat de batuta a fost soarta acestei sarmane fiinte? Oare cu ce a gresit atat de a avut totul si l-a pierdut? Sau poate nu a avut niciodata nimic si a fost condamnat sa priveasca in linsiste si printre lacrimi cum altii au totul?... Sunt multe intrebari pentru care nu exista raspunsuri. Fara sa ezitez,inainte sa cobor ii strecor o bacnota de 50$ in buzunar. Mai privesc o singura data in urma mea,pentru a nu uita ca mereu va exista cineva care te va ajuta,fara ca tu sa-ti dai seama.

                     Intr-un final ajung la apartamentul meu din Central Park,imi arunc pantofii intr-o parte si paltonul in alta parte,ma dezbrac,imi prind parul intr-un coc strans si merg sa fac un bine meritat dus.Apa fierbinte face ca toti muschii sa mi se relaxeze,iar aburul ca un drog imi provoaca somnolenta.

                     Se face ora 7:30. Suna alarma. Inca o zi minunata in lumea psihopatilor,ce bucurie. Munca de detectiv nu este chiar atat de complicata,dar atunci cand esti detectiv criminalist,specializat in analizarea cadavrelor ucise cu bestialitate si cautand nebunul care a facut-o,pot sa spun ca lucrurile se complica putin. Sa nu ma intelegeti gresit,imi ador job-ul,aste este ce am vrut sa fac. Insa atunci cand o mama singura a 3 copii moare,ti se rupe inima si iti vine sa o rupi si pe a celui ce a facut asta.

                     Poposesc in fata oglinzii gandindu-ma la cat de ciudata este lumea in care traim si cum fiecare decizie ne scimba viata. Cum fiecare moment trece si totul devine doar o amintire. Cum niciodata nu vom putea retrai acelasi moment de doua ori si cu totate acestea,gandul ce ma inspaimanta cu adevarat este ca mereu exista acel monoton 'nu va fi cum a fost o data'. Si totusi,stiti care este decursul vietii? Crestem,alegem,ne schimbam;mai crestem,ne amintim,regretam. Niciodata nu am crezut ca totul are un scop, ci ca omul este doar o creatie a unui puternic necunoscut noua,ca traim cu aluzia ca avem un scop in viata,pe cand viata traita este scopul nostru. Am 25 de ani iar viata mea a fost mai mult netraita. Nu am avut o copilarie tocmai roz,iar ce a urmat a fost mai negru decat negrul.Dar nu regret. Imi asum cu capul ridicat fiecare decizie si nu am sa o justific.Nu sunt mandra de deciziile mele,dar sunt mandra ca am facut decizia corecta la momentul respectiv.

                     Monologul din fata oglinzii a fost intrerupt de un suntet cunoscut. Era mobilul meu. Oftand,raspund.

-Rose Hill,la telefon.

-Rose,spune domnul Granden,un barbat a fost ucis.

-Mereu se intampla asta,spun eu nonsalanta,dar de obicei victimele ajung sa fie femei.

-Este un caz destul de interesant.Vino cat mai repede la motelul Vicio.

-Sunt pe drum.

Ma mai privesc o data in oglinda,imi iau paltonul cafeniu pe mine si plec.

                          PARTEA A II-A

                      Ajung la locul crimei şi cobor din maşină. Tot motelul este înconjurat de poliţişti , smurduri şi oameni ai naibii de curioşi. Sirenele maşinilor de poliţie încă se aud iar ambulanţele sunt goale. Intru în încăpere si dau de dl Granden.
                   -Bună dimineaţa , dl Granden. Ce început de dimineaţă superb , nu-i aşa? întreb eu rânjind.
                   -Niciodată nu am înţeles ce este cu tine şi sarcasmul în astfel de situaţii.
                   -Este un dar , domnule. Un simplu dar.
                   -Aha ... ce ai păţit la frunte?
                   Discuţia ne-a fost întreruptă de un anumit bărbat. Era înalt si brunet , avea puţină barbă , dar nimic nebunesc şi nişte ochi căprui. Purta o uniformă pe care scria FBI.
                   -Am vorbit cu medicul legist. A spus că este vorba de o crimă prin ştrangulare , însă va fi nevoie şi de o autopsie pentru mai multe detalii.
                   -OK , domnule Albert. Mulţumesc pentru informaţii. Rose , acesta este ...
                   -David Albert. Poliţist FBI , zise acesta.
                   -Corect. Iar aceasta este Rose Hill , cea mai bună detectivă din New York. Veţi lucra împreună la acest caz , ne anunţă dl Granden.
                   -De ce este implicat FBI-ul? Credeam că NYPD are cazul.
                   -Îl avea , doamnă ...
                   -Domnişoară , îi răspund eu iritată.
                  -... domnişoară Hill , dar având în vedere şi celelalte cime de acest fel , avem de a face cu un criminal în serie.
                 Auzind cele spuse de dl Albert , mă grăbesc în camera în care a avut loc crima.
                 Locul era cu totul întors pe dos. Scaunele erau ba rupte ba aruncate pe jos , veozele erau sparte , televizorul era căzut de pe măsuţa pe care stătea. Pe podea nu erau decât mii de foi aruncate. Patul era şifonat iar în mijlocul lui era victima. Lângă pat erau doua pahare în care era şampanie , unul neatins iar celălalt gol (cel mai probabil al victimei) şi sticla de şampanie.
                  -Robert Allan. Afacerist imobiliar în vârstă de 40 de ani. Căsătorit , cu 2 fiice. Una în primul an de facultate , cealaltă în clasa a 11-a. Decedat in jurul orei 5 am. A murit strâns de gât cu un cablu de telefon şi a fost găsit de o femeie care trecea pe langă cameră şi a văzut uşa deschisă. Din păcate nu există martori oculari, detaliase dl Albert.
                   -Aha , clasicul cablu de telefon , răspund eu ironică.
                   - Ne-am dat seama că nu este vorba despre un caz de crimă obişnuit atunci când am văzut trandafirul roşu pus lângă pat.
                   -Am mai auzit de asta. Este vorba de criminalul "Trandafir roşu" , nu?
                   -Da, îmi răspunde acesta.
                   -Însă ultima crimă a avut loc acum 4 ani ... ce l-a făcut să revină la asta ...?