Când și cum să mă opresc

Cum și când să mă opresc?

Fug, fug și iar fug. Sunt îmbrăcată într-o rochie nude înfoiat până în pământ. Am o pereche de pantofi neobișnuit de albaștri de 10 centimentri și fug.

Din când în când mă mai uit în spatele meu să mă asigur că nu mă urmărește cineva. Poalele rochiei mele s-au murdărit de la atâta distanță parcursă. Pe alocuri chiar s-a rupt.

Mă dor piciarele de la atâta alegrat, dar încerc să nu bag în seamă asta. Îmi simt bătăturile arzând, dar eu continui să alerg.

Acum sunt într-o pădure întunecată. Asta ar putea fi ca în basmul acela cu Albă-ca-Zăpada, dar adevărul este că eu nu o să mă împiedic și nici nu o să mă sperii. Nu o să cad la pământ pentru că, știu că dacă aș face-o, nu ar fi acolo piticii ei să mă ridice. Nu vor fi piticii mei. Sunt doar ai ei. Iar acum sunt doar eu cu rochia și pantofii.

Aaa... Și am uitat să îți spun că, probabil, dacă mă vei întâlni pe drum te vei speria de mine pentru că, probabil, mi s-a întins machiajul de la atâta transpirație, ploi, vânt și furtuni. Probabil că nu mai miros nici a parfum și probabil că părul meu arată mai mult ca sigur ca un cuib de păsări.

Dar fug.

Pentru că știu că trebuie să merg înainte. Pentru că știu că am nevoie de asta. Pentru că știu că nu trebuie să mă ajungă umbra neagră ce mă urmărește mereu. Câteodată ea mă înghite, dar mereu mă lupt ca să scap de ea.

Câteodată mă mai uit în spate să mă asigur că oamneii sunt bine. Mă uit în spate să văd dacă ei mă urmează. Mă uit în spate ca să mă asigur că nu mă vor înjunghia pe la spate în drumul meu. Vreau să fiu lăsată în pace. Nu vreau probleme. Nu vreau dușmani.

Demonii... Mereu sunt în spatele meu și se ascund în umbra aceea neagră. Mereu vin după mine. Câteodată reușesc să mă încolțească chiar și din față, iar atunci eu trebuie să cotesc și să merg pe o altă cărare. Nu îmi permit să îi am în drum. Am încercat să mă lupt cu ei. Am încercat să vorbesc cu ei, dar orice le-aș spune, ei sunt tot acolo. Așteaptă să calc strâmb. Ce bine că acum mă descurc un pic mai bine cu pantofii ășta de 10 cm.

E foarte stresant pentru că nu știi niciodată când tocul pantofilor urmează să îți mai crească. Ideea este că mereu te ia mereu pe nepregătite și e greu să te acomodezi cu noile reguli prea repede.

Crengile îmi intă în față. Perfect, probabil că acum am și zgârieturi și sânge pe față. Probabil că acum mă crezi o criminală.

La naiba! S-a dus și primul strat de voal din rochia mea. Acum e și foarte roasă la poale. Prbabil că nu mă mai recunoști acum. Îmi pare rău din cauza asta, dar nu pot opri schimbarea. Nu vezi și tu prin ce trebuie să trec? Chiar nu vezi?

Probabil că ești orb. Da! Asta cred că e cea mai plauzibilă chestie. Știi... Sunt o persoană altruistă. Aș putea să ți dau ochii mei, poate că așa nu o să mă mai sperii de fiecare dată când văd demonii sau umbra din spatele meu. Poate că așa o să mă lase în pace. Iar după, nu voi mai fi nevoită să alerg. O să pot să pun pe cineva să îmi facă o altă rochie și să mă macheze și să îmi facă părul din nou. Poate atunci mă vei cunoaște din nou. Poate că atunci mă vei vedea. Dar, la naiba, nu pot să îți dau ochii mei pentru că alerg și nu am timp de stat, de fapt, nu pot să mă opresc. Picioarele nu mă lasă și nici inima. La naiba cu toate astea!

Mă uit în sus - o fac destul de des în ultimul timp. E mai bine să te uiți în sus decât în spate sau în față sau chiar în stânga și dreapta ta. Acolo sus nu e nimeni care să te critice sau care să îți spună vorbe urâte. Nimeni nu te urmărește. Sunt doar Stelele și Luna. Am observat că Luna se schimbă din când în când, oare e din cauza mea? Dacă e din cauza mea, să îi spui că îmi pare rău când te vezi din nou cu ea. Să îi spui că îmi pare sincer rău. Să îi spui că ea e mereu frumoasă, chiar și atunci când nu o văd. Cel mai mult îmi place când își poartă straiele alea argintii. Ce, nu știi? Atunci când e rotundă și frumoasă. Atunci mereu am impresia că vorbește cu mine. Să îi mai spui că îi mulțumesc pentru toate sfaturile bune pe care mi le-a dat. Să bei un ceai cu ea și să îi spui că atunci când îmi voi face puțin timp o să mă alătur și eu vouă.

Mă uit în sus, dar o fac pe riscul meu pentru că mereu mă pot... Ah, iar m-am îmipedicat! - îmiedica, da. Surprinzător sau nu, aceste tocuri nu se rup niciodată, decât atunci când te oprești dar eu nu am aflat încă cum poți să te oprești. Așa că tot ce îmi rămâne de făcut este să fug.

Dacă mă uit în jos pot vedea o bârnă deși în jurul meu e numai iarbă. Eu mă simt ca pe una. Mereu la un pas greși pot cădea. Și știi tu ce e acolo jos? Cred că nu, ținând cont că nu vezi. Lasă că îți explic eu. Acolo joooos, joooos de tot sunt demonii ăia mulți. Ăia care te mănâncă de viu. Și nu îți permiți să faci pași greșiți. Am căzut odată acolo. Dar tot nu m-am oprit din fugă. Am căzut din neatinție, dar voiam să văd oricum ce se întâmplă dacă o să cad. Voiam să știu dacă o să mă opresc. Adevărul este că nu. Doar cazi. Ca în jocurile video în care te duci la un nivel mai jos și ceea ce faci e să alergi în continuare. Singura difernță este că acolo nu te afectează cu nimic, în timp ce aici, dacă vei cădea, este foarte greu să te mai ridici. Atunci când calci este al naibii de dureros, dar tu tot fugi pentru că ești nevoit să o faci. Atunci nu mai ai veșminte. Alergi gol în piciorele goale pe cărbuni încinși în timp ce, fugi printre demonii care răd de tine, te înghiontesc și te arată cu degetul. Nu-i așa că-i crud? Dar poate că o meritam.

Mă bucur că Luna nu râde de mine. Să îi spui că o consider prietena mea. Nu vreau să spun cea mai bună prietenă a mea pentru că am învățat că eu sunt singura mea cea mai bună prietenă. Nu există decât prieteni, dar și aceștia, rar adevărați. Nu prea o cunosc, dar o consider prietena mea. Simt asta.

Nu prea mai pot vorbi mult pentru că asta mă epuizează și mai tare. Sunt aproape de liziera pădurii. Se vede acolo o luminiță, nu îți face griji, dacă îți faci, o să ajung eu la ea la un moment dat. Cred că este un om acolo. Aleargă și el. Oare o să alergăm împreună, dacă îl ajung din urmă?

(Ale mele gânduri)

-Luci Cleo

8.05.2016