E seara. Scriu în patul meu despre întâmplări întâmplabile. Un adevărat mag al cuvintelor..
Sunt eu de ajuns pentru a compune arta. Toate aceste gânduri nu îmi puteau da pace.
M am ridicat din pat, un scârțâit aproape trezindu mi sora din camera de alături. Cu pași repezi, dar înceți, mă îndrept către bucătărie. Rămășițe de pâine pe masa.
// Aș putea să visez. Visarea înseamnă oare progres? Sau poate moarte? Visurile sunt oare unelte? Sau poate pistoale?
E greșit sa visezi? Câtă melancolie în sufletul băiatului care cu greu se întoarce în camera sa cu un pahar cu apa. Distinge cu greu lucrurile. Se aude o voce. O voce de femeie. Ce putea fi. Dar Matei deja adormise. Cum putea oare comunica demonul din sufragerie cu sufletul muritor al băiatului.
Pauza..
O liniște acoperă scenariul deja straniu. Strigatul pleacă deocamdată. Se va întoarce ea vreodată?
Matei visează liniște momentan, fără nici o grija. Și din nou:
PAUZA
