Suflete rivale

Capitolul 1

    -    Doar puțin și ai scăpat de mine și de acele mele, Melody.

    Am pus seringa de plastic pe masă și am mângâiat-o pe cățelușă, încercând să nu o sperii și mai tare. I-am făcut semn asistentei să o elibereze, iar animalul s-a relaxat sub acțiunea anestezicului.

    M-am uitat în ochii ei mari și pentru o secundă mi-a fost milă de ea. Dar după această mică intervenție o să alerge din nou fericită prin câmpul cu fân și o să aibă grijă de stăpânii ei.

    Am reușit să îndepărtez tumoarea cu grijă, știind că dacă o să fac vreo greșeală, nepoata șerifului nu o să mă ierte niciodată. Asistenta mea îmi ușura o parte din muncă pentru că știa cum procedez și ce trebuie să îmi pregătească.

    Două ore mai târziu mi-am aruncat mănușile în coșul de gunoi și am tras aer în piept înainte să ies din sala de operații și să vorbesc cu stăpânii.

    -    Cum se simte Melody?

    Angie, micuța în vârstă de șase ani, era tare nerăbdătoare să afle ce s-a întâmplat cu animalul ei fidel. Nici măcar nu le-a dat vreo șansă părinților ei ca să vorbească când m-am apropiat de ei.

    M-am lăsat pe vine și m-am uitat în ochii ei, întâlnindu-mă cu aceeași privire pe care a avut-o și cățelușa înainte de operație.

    -    Melody se simte foarte bine. O să o mai țin aici pentru observație.

    Zâmbetul uriaș i-a luminat întregul chip, iar inima mea s-a mărit sub ochii ei. acum înțeleg despre ce vorbește Nora și de ce își iubește atât de mult meseria.

    -    Cât timp?

    Am tras aer în piept și am luat-o de mâinile ei micuțe și transpirate.

    -    Cel mult două zile. La sfârșitul săptămânii o să poți să alergi cu ea chiar la tine acasă.

    Fetița a început să chicotească și m-a îmbrățișat, strângându-și brațele în jurul gâtului meu.

    -    Ești cea mai tare!

    Am zâmbit și am bătut-o ușor pe spate, apoi i-am făcut semn asistentei mele să o conducă la prietena ei devotată. Când m-am ridicat în picioare, cei doi adulți s-au apropiat de mine, îmbrățișați și cu zâmbetele pe buze.

    -    Nu știu ce ne-am face fără tine, Jackie. Ne bucurăm enorm că doctorul Chamberlin a lăsat întreaga sa activitate pe mâna ta.

    Mi-am afundat mâinile în buzunarele halatului și nu am făcut altceva decât să zâmbesc.

    Îmi place să primesc complimente, dar de cele mai multe ori am senzația că nu le merit. Doctorul Chamberlin mai putea să lucreze pentru mult timp și pensionarea lui bruscă îmi pare tare suspectă. Mai ales că tata l-a vizitat cu câteva săptămâni înainte de această decizie radicală.

    -    Îmi fac doar meseria.

    Megan mi-a pus o mână pe umăr și a încercat să fie foarte convingătoare.

    -    Niciodată să nu te oprești. Ești făcută pentru meseria asta.

    Numai dacă ar reuși să mă convingă de acest lucru.

    Am aprobat din cap și m-am îndreptat spre biroul meu, oftând cu putere.

    Îmi place slujba mea. Îmi place să fiu în preajma animalelor și să le salvez. Dar mi-ar fi plăcut să o fac în termenii mei și nu în cei stabiliți de banii tatălui meu.

    Am deschis ușa și mi-am căutat telefonul prin geanta de pe dulap. Am nevoie de un pahar de vin și de o bârfă cu Nora.

    -    Răspunsul e da.

    Am început să râd și am prins telefonul între ureche și umăr, începând să mă dezbrac de uniformă.

    -    Nici măcar nu știi ce vreau.

    -    E sâmbătă noaptea, nici una dintre noi nu are o întâlnire și am avut amândouă operații.  O sticlă cu vin e tot ce am nevoie.

    Am agățat halatul în cuier și mi-am desfăcut părul din cocul insuportabil pe care eram forțată să îl port în timpul operațiilor.

    -    Restaurantul obișnuit?

   -    Ne vedem în zece minute.

    Mi-am aruncat telefonul în geantă și mi-am luat geaca pe umeri. după ce m-am asigurat că totul e în regulă și calculatorul e oprit, am părăsit biroul.

    Am încercat să fiu destul de convingătoare când am zâmbit personalului din clinică și urăsc faptul că trebuie să fiu ipocrită. Urăsc faptul că ei trebuie să fie ipocriți.

    -    Noapte bună, doctore Deverell.