Aducătorul Zorilor

Capitolul I

Capitolul I

æææ

Stă pe marginea piscinei din spatele casei sale, cu picioarele în apa încălzită de soarele puternic al lunii august, cu o cană de ciocolată cu cireşe – deşi tânjeşte după vişine, dar nu ai aşa ceva aici – pe care o ţine cu ambele mâini, de parcă încercă să se încălzescă. Este atât de cald afară încât este sigură că dacă ar sparge un ou pe capota micuţei sale maşini albastre, s-ar prăji în câteva minute fără probleme. Numai că nu simte căldura dogoritoare. Razele fierbinţi ale soarelui nu ajung în sufletul său, nu alungă ghearele gheţii ce îi ţin inima captivă.

Este rece.

Îngheţată, în mijlocul lunii august.

În mijlocul zilei.

Sub soarele Barcelonei.

Ştie exact ce urmează să se întâmple. Este una din acele zile. Dar în ciuda faptului că este conştientă de ceea ce urmează, nu vrea să se lase purtată de acele amintiri, sperând din tot sufletul că de această dată va câştiga. Că de această dată va fi diferit.

Însă nu este.

Ştie că nu este.

Clipeşte pentru o secundă şi în această infimă secundă se întâmplă.

"Este frig.

Atât de frig.

Şi atât de frumos.

Iubea iarna şi tot ceea ce intra în componenţa sa. Brazii plini de zăpadă peste tot, strălucind sfidători, parcă încercând să arate iernii că nu îi poate dărâma. Că nu îi poate supune – nu ştie de ce acest cuvânt provoacă în sine o repulsie inerentă, dar o face şi câteodată se simte ca un brad ce refuză să îngenuncheze în faţa unei puteri de nebiruit. Soarele sclipind, făcând cristalele îngheţate să lucească. Aerul curat, proaspăt, înţepându-i plămânii şi apoi ieşind ca un nor de ţigară de pe buzele sale ce stau îngheţate într-un zâmbet permanent. Era imposibil să nu zâmbescă sau să nu fie bucuroasă în acele zile. Dacă ar fi ştiut ce urma să se întâmple, ar fi încercat să profite de fiecare secundă. Numai că nu există o a doua şansă când vine vorba de timp."

Îşi deschide ochii şi în faţa sa vede piscina cu apa sa cristalină, apă ce îi alină picioarele într-o încercare inutilă de a o aduce înapoi în prezent.

Zadarnic.

Încearcă să îşi forţeze ochii să rămână deschişi cât mai mult timp pentru a alunga amintirile, înainte să apuce să ajungă la sfârşitul inevitabil.

Inutil.

Clipeşte.

"Mâna sa puternică, pe care o iubeşte atât de mult, apare din senin pe umărul ei, speriind-o. Îşi duce mâna la inimă, în timp ce îşi întoarce capul spre el, râzând. În momentele ca acesta îl iubeşte şi urăşte în acelaşi timp. Îi zâmbeşte, fericirea evidentă pe chipul său. Îi făcea atât de multă plăcere să o sperie, încât câteodată avea impresia că era pe primul loc în lista sa cu lucruri pe care să le facă în prezenţa ei.

Mâna sa bărbătească se ridică spre bărbia ei, mângâind-o. Pielea este aspră, trădând faptul că lucrează cu mâinile sau a lucrat şi că nu îl sperie munca fizică. Nu i-a spus niciodată, dar iubea această certitudine că nimic nu îi putea sta în cale. Se uită direct în ochii săi şi ştie, ştie că această atingere este un fel de dorinţă arzătoare ca să fie în contact cu ea. Câteodată, adorarea pe care o citea în privirea sa o speria şi refuza să se gândesc la ce ar putea să facă."