3 Days

Prima zi

Îmi urăsc părinții! Nu am spus niciodată asta cu voce tare și nici nu am de gând, însă în capul meu se aude tare și clar: ''Îmi urăsc părinții!''. Se aude atât de tare încât aproape că vreau să le strig în față să oprească odată mașina mare în care mă aflu, să mă dau jos din ea și să ajung acasă singură. Toate astea pentru că au dorit să petrecem vacanța de iarna împreună cu familia mamei și prietenii lor numeroși și plictisitori. Puteau să mă lase acasă. Puteam să rămânem toți trei acasă, împreună cu bunica Gilly și bunicul Jones, dar au spus pas anul acesta. Au vrut să îmi petrec mai mult timp cu verişoarele mele fițoase și  anoste, tocmai în Londra. Iar din L.A. până în Londra este un drum lung!

Doar strigi să oprească mașina, cobori și o iei pe jos înapoi spre Londra, de unde zbori înapoi spre casă! îmi spun singură, însă numai o privire scurtă pe geamul ridicat al mașinii uriașe mă face să mă răzgândesc. Afară este deja întunecat, este un viscol îngrozitor și noi ne-am îndepărtat foarte mult de Londra deja. Așa că să o iau înapoi pe jos nu este o opțiune plauzibilă în acest moment. Așa că, doar îmi înconjor și mai mult brațele în jurul meu și privesc, cu ochii mijiți, în față la celelalte 4 mașini cu care suntem în grup. Una este a unchilor și verişoarelor mele, iar restul sunt prietenii părinților noștri.

Deodată, din întunericul luminat acum câteva minute doar de farurile celor 5 mașini, apare o luminiță care tot crește și mă intrigă din ce în ce mai mult, până când în față îmi apare o casă mare, cu trei etaje, foarte luminată. O pensiune. Și ironic, ăsta este exact locul în care toate cele 5 mașini opresc. Toată lumea se dă jos din mașini  și aleargă cât de repede pot până în pensiune. Doar eu ajung ultima înăuntru, înfrigurată și destul de obosită de hărmălaia din jur. Și deși suntem 20 de persoane în recepție, femeia de dupa bar zâmbește încântată și le oferă tuturor cheile camerelor lor. O privesc cu atenție. Are pielea măslinie, păr castaniu închis și ochii căprui.

-Skyler! mama mă strigă din cealalta parte a încăperii și îmi  croiesc drum greu până la ea. Până luam noi cheile de la camerele noastre și tatăl tău aduce bagajele, vrei să te duci până la bucătărie să le spui să ne faca ceva de mâncare rapid?

-De ce nu o rugați pe doamna de la recepție să facă asta? o întreb încruntată.

-Pare deja destul de agitată cu noi, râde femeia blondă din fața mea și oftez.

-În regulă, murmur și o iau spre ce pare a fi restaurantul pensiunii.

Mă învârt puțin prin camera cu mese goale și scaunele deja ridicate, apoi văd semnul care mă îndrumă spre bucătărie. Intru într-o încăpere destul de mare, cu faianță și gresie pe pereți și pe jos și cu toată mobila făcută din inox. Dar este totul atât de curat încât abia ai putea crede că s-a gătit vreodată ceva aici, ba mai mult, totul arată ca și nou. Apoi, o prezență îmi atrage atenția. Un tip, aparent.

-Scuză-mă, încerc să îi atrag atenția de la sandvișul pe care îl prepară.

Și aparent funcționează, pentru că își ridică privirea spre mine și doi ochi negri mă privesc atât de intens, ca și cum ar dori să îmi pătrundă în cap. Dar apoi ochii îi coboară pe hainele mele și zâmbește într-un colț al gurii.

-Dar zău că ți-e frig, americano!

Îmi ridic sprâncenele surprinsă. Mai confuză decât atât nu cred că am părut în viața mea. Iar dacă m-aș vedea, probabil și eu aș râde. Dar următorul lucru pe care îl fac îi șterge zâmbetul de pe față celui din fața mea. Privirea mea coboară pe pielea ușor măslinie, bronzată și descoperită a pieptului său. Poartă doar o pereche de pantaloni de trening, care îi atârnă precar de talie și o pereche de teniși. Părul lui saten închis îi este ciufulit și își mai trece de vreo două ori mâna prin el. Se comportă ca și cum ar vrea să plece din încăpere, de parcă ochii mei îi ard pielea. Dar imediat ce îmi dau seama la ce se referea, mă înroșesc instant.