Muzica rasuna in boxe. Inchid ochii si simt ca am parte de o terapie fermecatoare; stresul a disparut, acum lumea este altfel. Este pura, lichida si solida in acelasi timp, este magica si inspirationala.
Se aud pasi de sus. Stiu ca este Tibi. Are un mers aparte, pe un picior mai apasat decat altul, un fel de schiopatat pe care nu oricine il poate remarca. Scarile bubuie in timp ce coboara, iau eu deja am inchis muzica. Nu stiu cum merge asta, dar eu simt mersul lui. Pur si simplu simt.
Se opreste la usa biroului, unde ma aflu eu.
-Hai afara.
-De ce? intreb eu plictisita.
Cu aerul lui serios, dar in acelasi timp copilaros, repeta fara nici o explicatie:
-Hai afara.
Ma supun, iar el imi pune geaca lui de piele, cu putina blana pe dinauntru, grea si atat de familiara. Ma trage afara, se asaza pe bordura pavajului din curtea noastra si ma cheama sa stau langa el. Ma asez, iar intunericul se lasa asupra mea, asupra noastra si a intregului univers. Led Zeppelin isi croieste usor drum in inimile astea, rasunand de undeva de la etaj.
Oftez usor si ma las prada simturilor. Bordura e rece, iar eu am pe mine doar pantaloni de pijama. Totusi, nu mai imi pasa. Nimic nu mai conteaza, decat mirosul puternic al ierbii din noapte, melodia perfecta si stridentul mieunat al motanului care nici macar nu e al nostru, dar care sta la noi in curte.
-Ai patit ceva?
Vreau sa spun ca da, pentru ca acesta este raspunsul; puritatea acestui moment, frumusetea lui ma copleseste. As vrea sa fie infinit, dar nici un astfel de moment nu e infinit atata timp cat tu nu il faci sa fie. Asa ca ii spun ca nu. Nu, sunt bine, desi lacrimile deja imi curg pe obraji.
Tibi se uita la mine. Pare un pic trist, dar si eu sunt, toti oamenii sunt tristi. Unii - ca mine -, realizeaza asta zi de zi si nu se lasa - mai corect, nu se pot lasa - pacaliti de micile momente de bucurie. Altii traiesc intr-o bula falsa de prieteni falsi si bucurii materiale. Totul se rezuma la momente si la amintiri, iar daca nu, la persoane adevarate.
-Hai sa intram, e frig.
Nu pot sa nu fiu de acord. Ne ridicam si intram in casa. Tibi ma ia, pe la spate, in brate si ma strange tare, aproape prea tare. Mai multe lacrimi pe care nu le las sa le vada.
-Iti va fi dor de mine? il intreb eu.
-Nu. Dar tie?
-Da.
Desigur ca stiu ca ii va fi dor de mine.
Ma pupa, intr-un mod atat de fratesc si atat de siropos, in crestetul capului. Se indeparteaza de mine si simt ca-l pierd si ca nu-l voi recupera, desi e tot acolo. Dar nu mereu va fi. Vreau sa fac ceva. Vreau sa opresc timpul si vreau sa-l distrug, sa nu mai existe secunde si minute, vreau sa existe doar epoci nesfarsite de cuvinte fara sens. Vreau ca cineva sa stie ce s-a intamplat, pentru ca daca acest moment nu poate infinit, atunci nu stiu care altul poate.
