Dezamăgire

Atunci când l-am pierdut pentru totdeauna, am crezut că genul ăla de durere este unic în lume. Nu că ar fi cea mai mare durere sufletească pe care o poţi resimţi, ci doar că e unică. Numai că inima nu-ţi poate fi frântă doar de iubit sau iubită. Nu, e şi mai grav de atât, îţi poate fi frântă, în modul cel mai dureros, chiar de persoanele care ţi-au dat viaţă. Şi acum, că simt asta, am impresia că e cea mai mare durere sufletească pe care o pot simţi. Nu e ca şi cum inima mi-a fost străpunsă de-o săgeată otrăvită, ci pur şi simplu mi-a fost scoasă din piept cu totul...

Atunci când l-am pierdut, şi ştiam sigur că nu se va mai întoarce, am plâns, am plâns aşa cum nu mai plânsesem niciodată, am plâns c-o poftă soră cu nebunia, am plâns aşa de mult încât am crezut că am secat. Şi o perioadă chiar secasem. Eram departe de a fi fericită, nici măcar în vecinătatea fericirii nu eram, dar nici nu mai plângeam. Refuzam să plâng, indiferent ce s-ar fi întâmplat. Când doi ani mai târziu, celălalt m-a refuzat după ce-mi dăduse speranţe, am crezut că durerea cea veche va reveni, că mă voi simţi iarăşi ca o pasăre în cuşcă, dar m-am înşelat. Doar orgoliul meu a resimţit o împunsătură. Dar acum? Acum e Iadul...

Încerc să discut cu ea, să-i explic că vrea anumite lucruri de la mine pe care eu n-am cum să i le ofer. Încerc să-i arăt ce fel de persoană sunt. Dar mă respinge, de absolut fiecare dată. Îmi tot spune că sunt copilul pe care l-a visat întotdeauna, dar mă respinge întruna, refuză să mă accepte aşa cum sunt. Are o idee în mintea ei, de care este îndrăgostită, iar EU, eu care exist şi respir şi trăiesc lângă ea, eu nu exist. Eu nu mai exist pentru ea. Nu ştiu când a avut loc schimbarea asta, nici nu cred că vreau să ştiu, fiindcă şi ultima fărâmă de iluzie mi-ar fi spulberată într-un mod grotesc, dar adevărul e că acum... eu sunt o fantomă.

Am încercat de atâtea ori să vorbesc cu ea, să-i explic anumite lucruri, dar nici nu vrea să le audă. Dacă vorbele pe care le rostesc eu nu sunt pe măsura ideilor pe care şi le-a făcut ea despre mine, nici nu vrea să mă asculte. Îmi tot spune că EU sunt aia care o răneşte, mă tot face vinovată în mod subtil pentru lucruri din viaţa ei asupra cărora eu nu deţin niciun control. Nu sunt responsabilă pentru fericirea ei, şi sunt sigură că dacă aş face aşa cum vrea ea, tot n-ar fi bine. Fiindcă a ajuns să fie genul ăla de persoană.

Într-un fel îmi pare rău că nu sunt copilul pe care şi l-a dorit dintotdeauna, dar în acelaşi timp sunt EU, aşa cum m-a lăsat bunul Dumnezeu şi aşa cum m-au clădit ei cu educaţia pe care mi-au dat-o. Nu au dreptul să-mi spună acum prin gesturi (ce laşi!) că nu sunt fata pe care şi-ar fi dorit-o. Că n-am ajuns adultul pe care şi l-ar fi dorit. Sunt o ratare, iar eu ştiu că impresia asta o dau, dar sunt o ratare numai pentru ei. Pentru mine, sunt versiunea cea mai bună a mea care aş putea fi vreodată. Am trecut prin multe chestii cu zâmbetul îngheţat pe buze şi cu inima fărâmându-mi-se în piept, şi de multe ori n-am zis nimic nimănui, şi cel mai probabil nici n-o voi face vreodată. Fiindcă nu mă pot deschide pentru nimeni, în anumite circumstanţe. Dar să-mi arate omul care m-a făcut că este atât de profund nemulţumit de mine, când eu sunt atât de mulţumită de mine, cum am ajuns şi ce fel de persoană sunt în prezent? E Iadul. Ăla întunecat rău, ăla sufletesc, din care nu mai poţi evada. Doare ca naiba, dar ce pot face? Când mă doare, îmi cos buzele şi mai tare, iar inima mi-o arunc pe geam. E singurul mod în care mai pot supravieţui o zi, şi încă o zi, şi încă o zi. Dar nimeni nu ştie asta. Lasă, să fiu eu aia rea. Pot trăi cu asta. Pot trăi cu amăreală în suflet. Doar asta fac de atâţia ani încoace.