Război cu destinul

Prolog

   "Dragă jurnalule,

Azi e cea mai importantă zi din viața mea. Voi începe direct. Am absolvit, yeeeei. Bine, nu asta e partea care face ca ziua să fie atât de frumoasă.

În sfârșit, după atâția ani, eu și Chat Noir l-am învins pe Howk Moth. Asta mă face să mă simt atât de puternică și curajoasă, încât o voi face. Voi merge la Adrien și îi voi spune că îl iubesc din toată inima mea. Abia aștept să mă întâlnesc cu el și să îi spun tot ceea ce simt și chiar sper să simtă și el la fel. Adică au trecut patru ani de când m-am îndrăgostit de el și poate, cu puţin noroc, îmi va da o șansă. Acum trebuie să plec. I-am zis să ne întâlnim în parc în jumătate de oră. Nu puteam amâna. Chiar nu vreau să îmi pierd tot curajul și să o dau în bară.

    Urează-mi noroc!! "

   "Asta e. O voi face."

    Cu o ultimă încurajare, plină de emoții dar foarte încrezătoare, coborî treptele în grabă, ajungând în câteva clipe în fața patiseriei. Inspiră aer adânc în piept și porni înspre parc.

    Vântul adia liniștit creându-i o senzație de liniște și pace. Simțea în adâncul inimii ei cu toată ființa, că el îi va da o șansă și chiar își imagina cele mai romantice momente prin care îi va mărturisi la rândul lui dragostea sa față de ea. Stând pe bancă și lăsându-și imaginația să zburde prin cele mai ascunse și minunate locuri, o voce care făcea ca fluturașii din stomac să i se agite puternic, o readuse în lumea reală, luând-o prin surprindere.

     - Bună Marinette.

    Auzindu-i glasu-i dulce, tresări. Se ridică în picioare și îl privi în ochi încremenind și, la fel ca de fiecare dată i se topea inima, făcând-o să se piardă în ochii lui, dar nu dorea să dea înapoi. A așteptat suficient patru ani. Trezind-o la realitate, el continuă:
 
     - M-ai chemat aici să discutăm, adaugă el crezând că ea uitase scopul prezenței lui.

     - Da. Știu. Trebuie să discutăm ceva. Adică eu trebuie să spun ceva. Te rog ascultă-mă până la capăt, inspiră adânc aer în piept și continuă: acum că am terminat liceul și poate nu vom mai avea ocazia să ne întâlnim prea des, trebuie să îţi spun adevărul. Adevărul despre sentimentele mele.

     Auzind profunzimea subiectului, Adrien încremenii.

     - Din prima zi în care ne-am întâlnit, în urma gestului tău de bunătate din fața școlii și totodată în urma sincerităţii care se citea pe fața ta, eu, eu m-am îndrăgostit de tine, adăugă ea evitându-i în permanenţă privirea. De atunci am încercat să îţi spun asta prin diferite metode, dar nu am avut niciodată suficient curaj.

     Obrajii ei mai aveau puţin și explodau, iar ochii-i tremurau mai tare ca niciodată, dar a reușit în sfârșit să o spună. După o pauză de câteva secunde, timp in care Adrien a încercat să înțeleagă situația în care se afla, a luat cuvântul:

     - Marinette, mă simt onorat, pe cuvânt. Ești prima persoană care îmi spune asta din inimă și ești foarte specială pentru mine, dar-își fixă ochii în ochii ei- ca o prietenă. Ești importantă pentru mine și nu vreau să te pierd, dar dacă nu era ea poate....

     "Ea!? Există o altă ea? De ce? De ce a apărut altcineva in inimă lui? Cine e fata care i-a furat inima înaintea mea? De ce Adrien? De ce?"

  
    Ochii ei îi ardeau încercând să își stăpânească izvorul de lacrimi ce izbucnise in interiorul ei. În mintea ei își făceau apariția zeci de întrebări la care nu găsea răspuns. Nu mai ascultase nimic altceva din ce îi spunea. Se gândea doar la inima ei care era acum distrusă. Uitând de prezența lui, începu să fugă în direcția casei sale, neascultându-l pe Adrien care o striga din urmă să se oprească și lăsând ca lacrimile să îi năvălească pe întreaga față.

    Credea că e mai puternică de atât. De altfel nu fusese atât de deznădăjduită încât să privesca din această perspectivă in care el ar fi refuzat-o. Și mai ales acum să afle că el era deja îndrăgostit de altcineva. Poate dacă i-ar fi spus de la început ar fi avut vreo șansă, sau poate nu ar fi suferit atât.

     "Trebuie să îl uit. Trebuie, trebuie, trebuie. Dar nu pot. De ce nu pot? De ce ai intrat în inima mea și nu mai ieși?"

    Mii de gânduri intrau în mintea ei și îi umbreau inima firavă și plăpândă, care era acum sfâșiată în mii de bucățele și nu îi dădeau pace. Stătea ghemuită în colțul camerei sale și plângea. Plângea într-atât de tare încât a auzit-o chiar și mama ei, care în câteva clipe era deja în camera acesteia. Când o văzu, se apropie de ea și îi puse mâna pe umăr, neînţelegandu-i tristețea. De cum o văzu, Marinette se ridică și îi sări la gât îmbrățișând-o și plângând pe umărul ei. Revenindu-și puţin din șocul său, Marinette îi spuse mamei sale, citindu-i-se supărarea în privire și în glas:
 
      - Trebuie să plec. Trebuie să merg undeva departe de aici. Mamă, te rog ascultă-mă, te rog, adaugă în cele din urmă, izbucnind din nou în plâns.

      - Marinette draga mea, te rog calmează-te și spune-mi ce se petrece. Unde să pleci? Nu poți părăsi Parisul pur și simplu, spuse mama ei impacientată, mai având încă puţin și plângea și ea imediat.

     - Te rog mamă, te rog. Trimite-mă undeva departe de aici. Oriunde, dar ajută-mă să scap de toate astea. Te rog mamă.

      Auzind-o plângând în hohote și rugand-o atât de stăruitor, nu spuse nimic. După mai multe minute în șir de plâns pe umărul mamei sale, se calmă și îi spuse acesteia:
 
      - Te rog mamă. Nu voi putea scăpa niciodată de această stare dacă mai stau mult timp aici. Trebuie să mă ajuți. Permite-mi să plec de aici, oriunde, departe de Paris, de Franța, de tot ce îmi poate aminti de el.

     Nedorind să pună sare pe rană, a preferat să nu o întrebe cine era băiatul care a adus-o în această stare, deși acum ar fi dorit din tot sufletul să îl facă să plătească pentru halul în care i-a adus fiica. 

      - Dar Marinette, nu poți pur și simplu să pleci. Aici este casa ta și aici trebuie să rămână, în Paris, spuse ea încercând să se pună în locul ei.

      - Ori mă lași să merg într-un loc departe de acesta, ori merg eu undeva unde nu mă veți putea urma niciodată, zise tânăra cu o seriozitate care o încremeni pe mama sa.

      Înţelegandu-i aluzia și totodată tristeţea din inima ei mama o întrebă plină de mâhnire, dar pe un ton foarte calm și blând:

      - Ești sigură că asta e ceea ce vrei să faci? Nu crezi că există o soluție la toate astea? Poate cu timpul totul se va rezolva și îl vei uita.

      - Singura modalitate de a-l uita e să merg undeva departe, sau să trăiesc aici cu tristeţe în fiecare zi.

     Suspinând, îi spuse după o scurtă pauză:

       - Unchiul tău din China sunt sigură că te va primi cu brațele deschise.

       - Mulțumesc mamă. Te iubesc foarte mult, încheie ea discuția cuprinzând-o într-o îmbrățișare lungă, care avea să îi lipsească de acum înainte pentru foarte mult timp.