Capitolul 1

227 16 3
                                    

Îmi deschid cu greu ochii, încercând să-mi abțin un căscat. Privesc tavanul, frecându-mă la ochi. Însă rămân nemişcată cand observ tavanul gri. Tavanul meu este alb. Mă ridic brusc în şezut în timp ce priveam buimacă prin jur. Aceasta nu este camera mea. Unde naiba mă aflu? Privesc atent micuța cameră. Uşa se deschide, iar pe ea apare o brunetă înaltă.

-În sfârşit te-ai trezit! Spune aceasta în timp ce se îndreaptă spre mine.

-Tu cine eşti? Unde mă aflu? Mă ridic din pat, încercând să fiu la acelaşi nivel cu ea, insă era mult mai înaltă decât mine.

-Te afli la mine acasă şi eu sunt Madison.

-Cum am ajuns aici?

-Păi te-am vazut aseară în apropiere de strada mea, ai căzut la pământ. Credeam că ți s-a întâmplat ceva mai grav, însă doar ai leşinat. Nu te puteam lasa în mijlocul străzii şi te-am adus la mine.

-Puteai să ma duci la spital, ştii? Îi spun eu.

-Mnu, nu puteam. Dacă s-ar fi ajuns la poliție să ştii că nu am un cazier prea frumos. Şi nu am nevoie de probleme în plus aşa că ar trebui macar să fii recunoscătoare şi sa-mi mulțumeşti că nu te-am lăsat inconştientă pe stradă.

-Oh, nu! Mama trebuie să fie foarte îngrijorată! Trebuie să o sun. O să am o groază de probleme! Eram disperată, o să intru în bucluc dacă tata va afla.

-Nu cred. Mama ta ți-a scris un mesaj aseară întrebându-te dacă vii acasă sau dormi la o oarecare Cici.

-Defapt se numeşte Cindy. Îi spun supărată, gândindu-mă la ce va urma.

-Mă rog, i-am scris mesaj că rămâi la ea, oricine o fi. Imi spune tipa asta..Madison presupun în timp ce îmi înmânează telefonul de pe noptiera sa.

Am expirat uşurată, ştiind că am scăpat de această problemă.

-Nici nu ai idee cât de mult mă bucur că ai scris acel mesaj.

Madison surâde.

-Mda, mă gândeam eu.

Era destul de drăguță, ignorând pantalonii negri din piele şi tricoul cu craniu pe el, era destul de okay, cred. Avea ochii destul de frumoşi, erau albaştri. Cred că orice băiat se pierdea în ei.

-Trebuia să plec acasă.

-În regulă. Vrei să te duc eu? cred că trăieşti destul de departe. Se oferă ea.

-Defapt, cam da. Nu te deranjez? Şi-aşa mi-am petrecut noaptea la tine.

-Nu, oricum nu am treabă.

-Bine atunci!

Mă dau jos din pat, observând la marginea patului pantofii mei. Mă încalț apoi în ei.

-Cum naiba poți merge pe aşa ceva? Se miră Madison.

-Nu e chiar atât de greu. Totul ține de echilibru. Glumesc eu. Defapt, sunt foarte incomozi.

-Da, sigur.

Imediat ce mă încalț, o urmez pe Madison până la uşă, trecând prin sufrageria ei destul de mică.

Ajunsă afară, mă opresc la vederea motocicletei parcate pe alee.

-Pe asta? Întreb eu rugându-mă să primesc un răspuns negativ.

-Da, de ce ți-e frică?

-Nu am mai mers pe o motocicletă. Recunosc eu.

-Păi astăzi este ziua ta norocoasă.

-Defat cred că e invers.

-Oh, haide. Ai încredere în mine. Nu o să te omor.

-Bine. Nu eram deloc de acord cu asta. Trebuia să mă duc pe jos, însă luând în vedere faptul că am de mers destul de mult, nu am încotro.

Ai ajuns la finalul capitolelor publicate.

⏰ Ultima actualizare: Apr 11, 2018 ⏰

Adaugă această povestire la Biblioteca ta pentru a primi notificări despre capitolele noi!

Suflete DescompuseUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum