-Lara , grabeste-te putin cu bagajele alea, vom pierde avionul.
-Am inteles bunico, vin intr-o secunda.
Imi mai pun in valize ce mai aveam de pus si ies pe usa camerei mele, uitandu-ma inca odata la camera mea ce va ramane pustie.
Nu aveam nici cel mai mic regret pentru ca plec din Romania. Am asteptat atata timp sa ma intorc in Turcia incat, abia am asteptat sa termin liceul sa ma pot intoarce la parintii mei, care sunt stabiliti in Istanbul.
Tata e turc iar mama e romanca, si au ales acum 12 ani cand eu aveam 6 ani, ca ar fi mai bine pentru mine sa merg la scoala in Romania.
Pana la varsta de 6 ani am stat si eu in Istanbul impreuna cu ei dar de atunci am mers doar in vacante la ei, in rest am stat cu bunicii mei din partea mamei in Romania.
Chiar daca nu mi-am petrecut tot timpul in Turcia, stiu limba turca foarte bine. Imi place tot ce tine de aceasta tara, incepand de la istorie care e intradevar exceptionala, si terminand cu obiceiuri si traditii.
Toate filmele turcesti care au fost difuzate in Romania le urmaream cu sufletul la gura, chiar de cand eram un mic copil, spunand mereu ca filmele turcesti nu se compara deloc cu cele Romanesti, iar acum... Insfarsit plec...
-Oh, bunica sunt atat de fericita ca insfarsit plecam. Bunicul unde e?
-E afara, ne asteapta. Haide!
Bunicii mei au ales si ei sa se stabileasca in Turcia deoarece nu mai aveau pe nimeni in Romania inafara de cativa prieteni.
Un prieten de-a bunicului a insistat mult sa ne duca el pana la aeroport, aratandu-si recunostinta fata de bunicul pentru ca i-a fost alaturi atata timp.
Am iesit din curte iar pe strada erau toti prietenii mei, alaturi de vecini si alte cunostinte, toti venisera sa isi ia ramas bun.
Am trecut pe la fiecare in parte, i-am imbratisat si prietenilor le-am multumit pentru ca m-au ajutat atunci cand aveam nevoie si pentru ca mi-au fost alaturi. Cand ii vedeam atat de tristi ca plec imi venea sa plang dar chiar nu puteam tinand cont de faptul ca asteptam de atata timp acest moment incat vroiam sa ma vad odata zburand spre tara unde o voi lua de la capat alaturi de familia mea.
Dupa ce s-a terminat si sesiunea cu imbratisari am pornit spre aeroport.
Am ajuns acolo in ultimul minut.
-Va rog, dati-ne voie sa intram in avion. se ruga bunica de cel ce statea in usa avionului gata sa inchida usa.
-Imi pare rau, ati ajuns prea tarziu.
-Nu, nu, nu va rog nu imi faceti asta! Nu va dati seama cati ani am asteptat acest moment. Nu va dau voie sa imi stricati planul. Va rog din tot sufletul sa ne dati voie sa intram, va rog.
-Sa vad biletele!
-Uitati! spun eu grabindu-ma sa ii arat biletul.
-Bine! Intrati!
-Va multumim din suflet! spune bunicul meu si intra in avion.
-Va multumesc din tot sufletul! spun eu fericita si il pup pe obraz pe domn, ii inmanam bagajele si urcam in avion.
Inaintez printre scaune vrand sa imi gasesc locul cand, dintr-o data ma impiedic si cad pe doua scaune.
Simt cum doua maini ma ridica si ma pun pe picioare. Cand m-am intors sa vad cine m-a ajutat, dau de niste ochi superbi albastri si ramanem amandoi blocati unul in ochii celuilalt.
Dupa cateva secunde imi revin si incep sa ma fastacesc.
-Scuza-ma!
-Nu-i nimic! Cum te cheama? ma intreaba el uitandu-se in ochii mei negri
