"Dragostea inseamna sa iubesti ce este greu de iubit. Altfel, nu poate fi numita o virtute." - Gilbert Keith Chesterton
Privirea ta.
Acea privire albastra ca marea, si totodata rece ca gheata. Privirea ta ce mereu imi facea inima sa bata de fericire, pentru ca acolo mai batea o speranta ca tu ma iubeai.
Am fost atat de fraiera creazand ca o sa pot sa te fac sa simti ceva pentru mine.
Mereu ne intalneam pe holurile aglomerate ale liceului, si mereu, ne aruncam o privire scurta si un zambet mic, apoi treceam mai departe, vazandu-ne fiecare de drum. Ma uitam in ochii tai reci si puteam sa observ o mica scanteie de bucurie cand ma vedeu. La fel ca si in ai mei cand te priveau cum castigai fiecare meci de fotbal. Te vedem asa de fericit si parca mi se insenina ziua.
Toate acele momente frumoase. Toate lucrurile marunte dintre noi. Toate astea pana cand am ajuns la capat de drum. Am avut insfarsit curajul sa iti spun ceea ce simt pentru tine. Toate sentimentele ce nu le mai traisem pana atunci.
Aceste lucruri pana in ziua acea neagra. Ziua in care mi-am schimbat radical parerea despre tine. Toate acelea si motivul din care eu urasc jocul Adevar si Provocare.
Am avut curajul sa vin in fata ta si sa iti spun cat de mult te iubesc, iar apoi sa te vad sarutandu-te cu Bianca. Fata care avea si iubit, dar niciunuia dintre voi nu i-a pasat de asta. V-ati sarutat. Iar eu am incercat sa te uit dar, in zadar.
Nopti la rand in care mai umpleam o pagina in jurnalul meu. Nopti la rand in care stateam pe pervazul gemului fumand si incercand sa iti gasesc scuze. Am incercat sa ma mint ca tu nu esti asa, si ca nu ai face asta intentionat.
Dar nimic...
Nu am gasit nimic.
Mi-am dat seamna intr-un final ca tot timpul in care incercam sa iti atrag atentia, a fost irosit. Tot timpul in care imi puteam vedea de treaba mea, alaturi de prieteni. Dar eu nu. Eu te-am ales pe tine, in speranta ca voi reusi sa iti ajung la inima.
Toti mi-au spus sa stau departe de tine. Ca esti periculor, ca aduci numai probleme, ca esti greu de iubit.
Am ras.
Nu i-am luat in seama. Nu i-am ascultat si am continuat sa ma tin dupa tine. Am tot facut asta de cand te-am intalnit. In clasa a noua, a zecea, iar acum tu o sa termini si o sa faci facultatea...iar eu o sa raman aici si o sa ma intreb in continuare de ce am facut asta...
Cum am putut sa cred ca tu chiar te-ai uita la una ca mine?
Eu...eu care stau toata ziua pe bancuta cea mai retrasa din curtea liceului, desenand momentele cele mai frumoase cu tine, eu care abia pot sa scot un cuvant cand esti prin preajma? Eu nu am nimic. NU. Eu nu sunt buna.
Bianca este mult mai buna.
Da, e frumoasa de pici. Are multi prieteni cu care sta, are oameni care aproba ori ce ar spune, ea are totul. Te are pe tine. Tuturor le e frica de ea. In timp ce toti isi bat joc de mine.
Nu te judec.
Nu sunt in masura sa fac asta.
Nu gasesc rostul de a face asta mai ales in momentul asta.
Plus ca...mi-am dat seama ca voi baietii chiar nu aveti vro vina.
Am analizat mult timp lucrurile pe care le faceti toti, tot timplu.
De la tocilarii clasei, pana la populari, si apoi la sportivii ca tine.
Si apoi am inteles...
Baietii sunt nesimtiti.
Unii sunt nesimtiti tot timpul...
Toti sunt nesimtiti uneori...
Asa sunteti voi. Majoritatea sunteti asa...dar fetele?
Fetele sunt malefice. Asta ma seprie.
Singuratatea din ultima vreme m-a facut sa inteleg asta. Singuratatea si linistea din pauze m-a ajutat. Stateam acolo, in umbra, si va analizam. Bianca, care ameninta tocilarii pentru teme. Rebelele, fetele care radeau de toata lumea.
Fetele emo, acele fete carora nu le era frica sa stea de vorba cu tine...fata de mine...
Le dadeai atentie toturor...mai putin mie.
Parca eram invizibila. Nici macar nu ma mai priveai pe holuri, nu imi mai zambeai. Nimic.
Erai rece cu mine.
Asta ma durea extrem de tare.
Nu am sperat niciodata sa ajung aici dar nu am avut de ales. Nu am mai suportat nimic din toata durerea pe care mi-o provoci. Am fost la un pas de a ma distruge...asta pana cand ne-am ciocnit pe hol. Amandoi am cazut, apoi ne-am pivit in ochi.
Am inghetat. Mi-a fost frica scot ori ce fel sunet. Te-ai ridicat de acolo si mi-ai intins mana. Am vrut sa o accept, si as fi facut-o, daca nu erau prietenii tai acolo. Au inceput sa rada de mine si sa isi bata joc. Lucruri cu care m-am obisnut, dar am tras o sperietura zdravana atunci cand te-am auzit tipand la ei. Atunci mi-am dat seama de un lucru. De ce te iubeam asa de tare. Rautatea si modestia ta, comportamentul tau fata de cailalti, fata de mine...imi era viciu. Imi placea. Si dintr-un motiv sau altul ma facea sa te iubesc si mai tare.
Dar totusi...mi-ai luat apararea in ziua aia.
De ce ai facut asta?
De ce nu ai plecat?
Sau...de ce nu i-ai lasat sa rada de mine?
Astea sunt niste intrebari la care chiar as fi vrut un raspus...dar acum nu il mai pot primi. Nu mai am cum sa imi dau seama daca m-ai iubit sau nu. Nu pot sa stiu daca eu am facut ceva gresit pentru ignorarea de care am avut parte.
Acum...e mult prea tarziu sa o fac...dat totusi te intreb de aici, din rai...m-ai iubit Derek?
Momentele minunate dintre noi doi ma vor bantuii de acum in colo, si cu voita mea sau fara, o sa mi-le amintesc. Cu durere in suflet, o sa le povestesc si eu mai departe. Si mai am ceva sa iti spun...Nu.
Nu este vina ta pentru ca am ajuns aici. Nu ai nicio vina ca nu sunt suficient de puternica incat sa fac fata realitatii si oamenilor. Nu e vina ta ca sunt asa de slaba. E numai vina mea ca nu sunt persoana pe care voi toti o vreti.
E vina mea ca nu ma pot schimba si ca nu pot sa fiu asa cum vreti voi toti. Eu gresec cand incerc sa ma schimb pentru niste persoane care nu vor face altceva inafara sa ma judece. Deci... mai bine raman eu defecta, decat o ea perfecta.
~Cu drag Emily White~
~01.01.2017.~
(N/A:1079 cuvinte)
