Cerurile se deschid incet, iar visul meu se opreste brusc in fata pleoaplelor mele. Zambesc monoton, daca e posibil asa ceva, si incerc din răsputeri sa-mi opresc durerea de cap care nu-mi da pace de cateva zile, saptamani, ani. Mi-e greu sa-mi fac avant catre o noua zi, si de aceea imi vin in minte momentele care m-au facut sa tresar cu cateva zile inainte. Cel mai tare te poti bucura de o pasiune la inceputul ei. E ceva nou, tulburătoar, care nu-ti da pace si, oricum, inima iti bate mai tare cand pluteste pe unda amintirii. Un sentiment care nu stiu ce-ti bucura, creierul, inima, cred ca pe mine toata. Toata aceasta corabie plina de sentimente ma asediaza si nu stiu daca sa ma las in voia ei sau sa razbesc. Ma asez pe marginea patului care pare a-mi spune ca nu-mi mai suporta greutatea, si imi pun picioarele pe covorasul maro, cumparat de mama cu patru veri in urma. Inving senzatia de oboseala si decid sa-mi fac un ceai, sa-l beau din cana mea preferata, cea de un albastru ucigator si sa ma incant cu acel miros puternic de musetel.
