Renașterea

♱Prolog♱

Luna plină strălucește pe cerul negru abisal și înstelat. Vântul bate domol prin frunzele copacilor și răsună îmbietor împreună cu murmurul râului din apropierea castelului părăsit, care se afla pe vârful dealului, puțin mai înafara Biertanului. (Sat medieval românesc)
Pe poteca ce duce către castel se zărește o lumină palidă a unui felinar și umbra unei persoane scunde, dar masive. Acesta intră înăuntru.

După ce studiase de o vreme îndelungată fiecare încăpere a castelului și băgase ceea ce considera el mai de valoare în traista sa, de la bijuterii din aur la tacâmuri de argint, decide să pășească și ultima cameră rămasă. Cea din capul hololui, care are o ușă masivă din lemn de brad. Merge rapid pe covorul roșu sub care era o podea din marmură albă și ajunge în fața ușii imense, după care o deschide, scârțâitul balamalelor deja atacate de rugină răsună cu ecou în încăpere. Pășește înăuntru, aerul rece făcându-i pielea ca de găină iar camera învăluită de întuneric și mirosul deranjant ca de cadavru provocându-i o stare de neliniște și paranoie. Felinarul pe care-l avea la îndemână luminează slab încăperea. Era goală.
Pe unul din pereți se ivește o pereche de lanțuri groase și lungi prinse în perete, ce par a ține întemnițat ceea ce se aseamănă cu un cadavru foarte slab, aproape în putrefacție, în așa fel încât se putea vedea clar forma oaselor.
-Ce dracu?... Șoptește individul șocat și se apropie cu pași mici de cadavru.
Însă ceea ce nu știa hoțul este faptul că trupul care ședea în fund pe podea și rezemat de perete nu era chiar mort.
Odată ce intrusul e destul de departe, ușa se închide singură trântindu-se cu putere. Probabil curentul, gândi acesta încercând să se calmeze, dar starea de neliniște ajunge la cote maxime înăuntrul său. Paranoia făcându-l să audă feluri și feluri de sunete și să vadă zeci de umbre învârtindu-se în jurul lui. Temperatura camerei scade mai mult și parcă un fum înecăcios se răspândește înăuntru. Țăranul, panicat și speriat, se îndepărtează de trupul aflat pe podea scăpând felinarul și grăbindu-se spre ieșire. Cu disperare se chinuie să deschidă ușa, dar fără folos, părea încuiată. Simte cum frica îi intră în oase din ce în ce mai mult și încremenește la auzirea unui sunet nu prea plăcut care de această dată nu mai era rodul imaginației sale. Cu teroare se uită către ceea ce credea el că e un cadavru, care acum stă în picioare cocșat și rezemat de perete, însă slăbit și lipsit de putere. Era trezit din somnul adânc în care fuse de decenii. Capul acestuia se ridică lent și o pereche de ochi roșii și strălucitori, ca două lumânări ce ard în întuneric, se ivesc și caută privirea înfiorată a intrusului. Regăsindu-și puțină putere, își îndreaptă spatele și se apropie de țăranul care acum se îndepărtase de ușă speriat căutând o cale de scăpare. Zgomotol lanțurilor târâte pe podea răsună în urechile tăranului, care regretă din ce în ce mai mult decizia de a păși pe ușile acestui castel.
-Nu te apropia de mine, monstrule! Strigă terifiat și scoate din traista sa un cuțit îndreptându-l spre monstru.
Tremura precum un ied ce urma să fie ucis, groaza se citește pe chipul său. Creatura râde ușor la încercarea țăranului de a părea brav și continuă să se apropie amenințător de mult de el. Intrusul se îndepărtează speriat de el până când ajunge în colțul camerei și continuă să țină cuțitul îndreptat spre monstru.
-Nu te apropia, am spus! Strigă din nou cu mai multă putere.
Pe chipul întunecat al creaturei apare un rânjet slab, abia schițat, și continuă în ciuda amenințărilor țăranului înarmat.

Se descotorisise de trupul fără viață și secat de sânge al țăranului arucându-l în pădure, lăsându-l drept hrană lighioanelor. Acum, aflat în castel, intră într-o cameră mare, mobilată elegant, o oglindă mare pe perete; un pat mare cu cearceafurile, pernele și plapuma toate roșii, pe ale cărui tăblii sunt scrijelite diferite sculpturi cu rol decorativ; în centru un covor de dimensiuni medii; un dulap din același tip de lemn ca și tăbliile patului; un dulap plin ochi cu cărți; un birou și un scaun de lemn cu tapițerie din bumbac și încă un fotoliu elegant pe care zăceau aruncate câteva haine, era așezat în fața șemineului.
Individul se privește în oglindă, aceasta refelctă imaginea unui tânăr înalt și bine făcut, cu trăsături ale feței fine, părul negru ca pana corbului și lung până la jumătatea spatelui, un nas subțire, buze pline și cărnoase, sprâncene subțiri și negre și doi ochi albaștrii ca marea.
Continuă să se privească și-și trece o mână prin părul său des. Îmi era dor de vechiul eu, își spuse acesta apoi și mută mâna pe piept, peste cicatricea ce se întindea până peste abdomenul său bine reliefat. Sprâncenele sale se arcuiesc într-o încruntare ușoară și privește cicatricea în oglindă pentru o scurtă vreme, după care se îmbracă cu o cămașă albă din mătase întrebându-se câte decenii trecuseră de când a fost închis în acea încăpere fără absolut nicio sursă de hrană.

Deci, daaaaaaaaa. M-am întors cu o nouă carte =]]] Acum să vină înjurăturile pentru că ÎMI PERMIT să fac alte cărți și să nu mai postez la altele =]
Și scuzați-mă dacă cumva am vreo greșeală gramaticală. Btw, melodia e blană și merită ascultată. ;3