Renașterea

♱Capitolul 1♱

-Și ce te face să crezi că nu vor veni să-l caute?
-Nimic. Numai că mă îndoiesc de faptul că un hoț ar spune cuiva unde s-ar duce. Șatenul îl privește pe francezul din fața sa și soarbe liniștit pocalul plin cu vin.
Acesta, pe nume Emilio, îi este un prieten vechi bărbatului misterios. Emilio are o înălțime medie, ochii verzi și părul castaniu, scurt și ciufulit.
-Cum zici tu, Vladimir. Emilio îl privește lung și soarbe și acesta din vin. Măcar te-ai descotorosit de cadavrul lui?
-Dar cum să nu? M-am asigurat să fac în așa fel încât să pară atacat de vreun lup sau ceva, nu-ți fă griji. Îl privește pișicher și rânjește subtil. Nu sunt chiar atât de imbecil ca să mă las descoperit. Ai și tu puțină încredere în mine, prieten drag.
-Preabine. Își dă ochii peste cap și plasează pocalul de vin pe masă, apoi se ridică după fotoliu. E timpul să plec. Ai grijă când ieși la vânat să nu te lași prins, ca acum câțiva ani. Ne mai vedem.
Spune Emilio și se îndepărtează, iar Vladimir îi aruncă o scurtă privire și oftează înainte ca acesta să dispară în întuneric.
Bărbatul rămâne singur în încăperea luminată doar de flăcările din șemineu și se așează mai confortabil în fotoliu.
O liniște apăsătoare se așterne în cameră și doar pocnituri lemnelor încinse din foc se mai aude.
Pentru câteva secunde stă relaxat, cu ochii închiși și savurează liniștea, apoi se apleacă după paharul său de vin și savurându-l.

Stau în camera mea schimbându-mă într-o rochie ceva mai lejeră când o aud pe mama mea strigându-mă de la parter. Îmi las mâinile să-mi pice pe lângă corp și las un oftat greoi să-mi scape printre buze.
-Vin acum, mamă!
Cu lene părăsesc camera și mă duc la parter. O zăresc pe mama și merg la ea întrebând-o:
-Ce s-a întâmplat? O privesc și aștept să aud motivul pentru care am fost chemată.
O ascult cum trăncănește minute în șir spunându-mi să merg nu știu unde și să iau nu știu ce. Mă rog, o las să vorbească în continuare încercând să rețin tot ce-mi zice să fac pe ziua de azi.
-Vezi că mai pe seară ies cu Ilinca să ne plimbăm. O anunț imediat ce termină de vorbit.
Stă puțin și se gândește.
-Bine. Îmi răspunde într-un sfârșit. Dar nu sta chiar până târziu, nu vreau să ți-se întâmple ceva.
-O să am grijă, mamă, nu-ți fă griji.  Îi zâmbesc cald.
Aceasta zâmbește slab și mă privește cu ochi blânzi.
-Bine, am încredere în tine, Maria.

Eram într-un sfârșit cu Ilinca, prietena mea, care este o scumpete de fată, este scundă, blondă și cu ochii albaștri. Ne plimbăm prin pădure și vorbim diverse chestii când deodată nu mai primesc niciun răspuns de la ea.

-Ilinca? Îmi întorc privirea spre partea mea dreaptă, unde se afla micuța blondă cu câteva secunde mai devreme. 

 Simt cum panica mă cuprinde, dar totuși mă chinui să-mi mențin calmul în timp ce mă uit după ea în apropiere.

-Ilinca! Unde ești?! Sper că asta nu e una din glumele tale proaste!
Strig și iar strig, dar nimic. Devin din ce în ce mai îngrijorată și speriată și simt cum lacrimile încep ușor să-și facă apariția. Ilina era prietena mea încă de când eram mici copile, o consideram ca și sora mea, iar numai gândul că ar fi putut păți ceva mă înfioară.

Continui s-o caut, îngrijorată, până gând văd o siluietă întunecată după niște tufișuri. Înghit în sec și mă apropii cu pași ușori, ca de pisică, de acea persoană misterioasă, sau mai bine zis de cele două persoane. Când sunt destul de aproape văd destul de bine cine sunt acele persoane și rămân șocată. Ilinca era în brațeleunui bărbat care o mușca de gât și din zona mușcată se scurg în jos dâre de sânge, iar blonda parcă se zbate între viață și moarte în brațele lui. Oripilată de cele văzute, fac câțiva pași înapoi și zgomotul unei crenguțe ce se rupe sub greutatea pasului meu răsună. Privirea îmi e fixată în tot acest timp pe acel individ și observ cum lasă corpul care acum e neînsuflețit, al Ilincăi, să lovească pământul rece. Se întoarce spre mine privindu-mă cu o privire adâncă și rece, dar totodată înflăcărată. În timp ce-și șterge sângele de la gură cu podul palmei, un rânjet lung îi apare pe față și ochii săi roșii strălucesc în întunericul nopții și mă fac să mă simt ca de parcă îmi pătrund și sufletul.
Teama mă cuprinde din ce în ce mai mult simțind că eu voi fi următoarea. Și încep s-o iau la goană spre sat, cât pot eu de repede și fără a mai sta pe gânduri.

Când să ies din pădure simt o durere puternică în cap și încetinesc pasul. Viziunea mea se întunecă, după care corpul meu face contact cu solul iar totul devine negru în jurul meu.

Este destul de rapidă copila asta. Mă întreb câți ani are. Își spuse Vladimir în gând după ce aruncă craca unui copac lângă trupul ei care zace inconștient pe iarbă.
Îngenunchează lângă ea și o întoarce pe spate pentru a-i studia atent chipul ușor bronzat și pistruiat, buzele mici și subțiri și buclele-i roșcate și lungi. Dă să o ridice de pe jos, însă un gând îl oprește. 
Mai întâi trebuie să fac ceva cu trupul blondei. Era gândul acestuia și se ridică în picioare.

Odată ajunși în castel, mai exact în dormitorul său, o pune cu grijă pe roșcată pe pat, apoi îi dă opincuțele jos din picioare punându-le lângă picioarele patului.
Trage scaunul de la birou lângă pat și șede în acesta. O studiază din priviri pe tânără și îi privește pieptul cum urcă și coboară într-un ritm lent. Apoi îi studiază rochia, care era ruptă prin unele locuri, fiindcă se agățase de mărăcini și crenguțe cât timp fugea, și murdară de pământ. 
Își trece o mână prin păr și continuă s-o privească așteptând ca aceasta să-și revin. Între timp se gândește ce ar putea să facă cu ea. Era deja sătul, pe moment nu se putea hrăni din ea. Dar nici nu se risca s-o elibereze după ce aceasta își va reveni. Și-ar fi asumat un risc mult prea mare ca să comită această greșeală. Și totuși, parcă nu și-ar dori s-o ucidă, la fel cum a făcut cu prietena acesteia. 
Felicitări, Vladimir, vezi cum reușești să te scoți singur din rahatul în care tocmai te-ai băgat. Își spuse sarcastic în gând și lasă un oftat lung să-i scape. Știa foarte bine că atunci când a lăsat-o în viață și a adus-o în castel și-a asumat riscul de a i se cunoaște adevărata identitate și acum regretă decizia sa proastă.
Se adâncește mai mult în gândurile sale și așteaptă în continuare ca roșcata care șede pe patul său să se trezească și speră ca lovitura din zona capului să-i fi provocat o pierdere de memorie. Deranjul ar fi fost mult prea mare ca el să-i manipuleze mintea, era încă mult prea slăbit pentru a depune un așa efort, mai ales după ce ani întregi nu a mai avut ocazia să-și folosească în totalitae puterile. Speră și tot speră și așteaptă în liniște.

Am revenit cu un nou capitol. Aștept părerile voastre :3