Suflete pierdute

Capitolul 1

                                                                                 ELENA
Ploaia și-a făcut deja apariția reușind să-mi distrugă toate planurile de după școală. Preferam să merg la clubul de teatru, împreună cu cea mai bună prietenă a mea, asa cum obișnuiam să facem in zilele de vineri, dar vremea urâtă a reușit sa-l convingă pe tata să vină după mine cu mașina.
Cu umbrela cea nouă in mâna stânga, și cu un caiet de anatomie în cea dreaptă, priveam încercarea nereușită a tatălui meu de a se integra in cercul de părinți. Stau la adăpost, sub un acoperiș destul de mare încât să-i ferească de furtuna care se dezlănțuie de cateva ore bune.

Când însfârșit își întoarce capul, zărindu-mă, am realizat că urmează să mă facă de râs in curtea școli.
M-am grăbit spre mașina, parcată în fața școlii, uitând că port o umbrelă cu mine, si trecând prin ploaia rece doar cu rușinea pe care o simțeam.

Uneori mă simt vinovată că am un tată vitreg.
Faptul că tatal meu biologic m-a părăsit când aveam trei ani mi-a dat de gândit înca de la o vârsta fragedă.
Zilele de mers în parc doar cu mama au devenit un chin pentru mine, victima poreclelor răutăcioase pe care le primeam de la fetele cu care obișnuiam să mă joc ore în șir. Ele aveau ambii părinți, iar atunci li se parea straniu ca eu să locuiesc doar cu mama si fără un tată.

— Cum a fost azi la școală?

—Bine. De fapt, a fost la fel ca și ieri.

Sunt constientă ca ar trebuii să apreciez gesturile mici ale noului meu tată, ceea ce nu poate trece neobservat atunci când mereu îmi pune întrebari cu scopul de a mă cunoaște.
Este mai tânăr decât mama cu patru ani, ceea ce îl face mai înțelegător uneori. S-au cunoscut de anul nou, la o petrecere extravagantă organizată de restaurantul "Luxury" din oraș. Mereu mi-au spus că a fost dragoste la prima vedere, ceea ce poate fii considerat romantic de unii, dar clișeic pentru mine.

Picăturile de ploaie acoperă geamul din dreapta mea, contopindu-se cu elevii de afara care tocmai se îndreptau spre casă, obosiți după o zi lungă. Chipurile lor sugerau un oarecare entuziasm din acest motiv, dar alții își mențineau veșnica privire plictisită.

Școala este des asociată cu un loc al agoniei, și pe bună dreptate. Întrunirile celor mai apreciați adolescenți sunt un adevărat calvar pentru noi, cei mai puțin curajoși  care ne ascundem după o anumită etichetă si o poză uitată in albumul școlii.
Înca din clasa a VI-a obișnuiam să port bluze cu mânecă lungă pentru a-mi ascunde cicatricile de pe umeri. Eram prea mică ca să-mi amintesc acum, dar mama mi-a spus cum am fost prinsă într-un incendiu în propria noastră casă. Am avut noroc să scap doar cu câteva semne permanente pe mâini, dar copil fiind, nu mi-au adus prea multă bucurie.
Eram liniștită, și ca de-obicei stăteam în banca mea, abia așteptând să mănânc prânzul pregătit de mama cu dragoste. Îmi aduc aminte că in acea zi era foarte cald, și tocmai îmi cumpărasem un maieu negru, brodat cu dantela în partea de sus. Totuși, voiam să-l afișez doar la întrunirea de familie de după școală, asa că mi-am îmbrăcat si hanoracul vișiniu deasupra maieului.

—Nu îți este cald?
Pe atunci eram în clasă cu verișoara mea, Agata. Nu ne agream, dar obișnuiam să ne jucăm împreună în pauzele posomorâte, încare nici una dintre noi nu avea de ales decât să petreacă timp una cu cealaltă.

—Nu.

—Nu vrei să îți dai hanoracul jos?

—Sunt bine.

—Mami mi-a spus despre incidentul tău.

Atunci eram furioasă că secretul meu se aflase, și cel mai probabil chiar de la persoana care mi-a dat viață.