RĂZBUNAREA

Capitol 1: O viaţă cu/fără regrete

          Eram cu familia afară şi făceam grătar. Atât de fericită că eram cu familia la masă. Am terminat de mâncat şi de vorbit. Sora mea şi cumnatul meu,trebuia să plece. Dar, brusc venind cineva şi văzând că pleacă.

          Mama,simţise ceva ciudat că se v-a întâmpla ceva cu ei. Eu,o luasem pe mama în casă,venise şi tata în urma noastră.

          Apoi,vroiam să mă  aşez în pat şi începe să sune o alarmă a unei maşini. Atunci,m-am speriat şi simţeam că păţise ceva sora şi cumnatul meu. Îmi bătea inima aşa tare încât vroiam să ţip de durere. Nu ştiam cum să reacţionez sau să îmi liniştesc inima. Trece ziua următoare cu poliţia la poartă.

          Tata,era ocupat în beci. Mama era la găini. Am mers să văd  ce vor să spună.

— Bună ziua. Cunoaşteţi numele Stan Cristina Elena şi Stan Cristi Constantin? Spune domnul Polițist.
— Da.  S-a întâmplat ceva cu ei? Spuneam eu, speriată.
— A avut un accident şi au murit. Spune domnul Polițist.
— Ce? Spuneam eu, speriată.
— Puteţi veni cu noi? Spune domnul Polițist.
— Da.

          Am mers cu domnii poliţişti. Eram aşa de speriată şi tulburată încât nu ştiam ce să fac. Acolo am văzut urme de sânge,dar şi era ciudat la o chestie.

          Era în maşină un bileţel care scria "Următorii o să fie cei de lângă tine". M-am speriat ce scria în bileţel,eram aşa de derutată încât nu ştiam ce să fac.

— S-a întâmplat ceva? Spune domnul Polițist.
— Trebuie să plec. Spuneam eu, derutată și fugeam disperată acasă.
— Ce ciudată fată. Spune domnul Polițist.

           Am început să fug şi am ajuns acasă speriată ca un iepure fricos. Am mers în beci să văd dacă tata era acolo teafăr,am văzut jos plin de sânge. M-am speriat şi am mers la el dacă m-ai supraviuţuieşte,dar nimic era mort. Am auzit un ţipăt,cu lacrimi în ochi fug în casă şi văd pe unul care vroia să o omoare pe mama.

— Hei,las-o în pace. Spuneam eu, speriată.
— Fugi şi nu te uita în urma ta. Spune mama.
— Eu nu plec fără tine. Te rog,las-o în pace şi omoară-mă pe mine. Te rog. Spuneam eu cu lacrimi în ochi și căzând în genunchi.

          Se întoarce și mă vede lacrimând. Se îndepărta de mama şi venise la mine şi se pune în genunchi,avea o privire iute. Îmi ridica faţa mea şi se uita la mine. El avea acoperit doar gura şi nasul,şi îi priveam ochii lui negri strălucitori. Apoi,eu am fost atrasă de mama în care altul mi-o omorâse.

— Hei,cine eşti? Şi cum îndrăzneşti să mi-o omori mama? Vrei ca şi mama ta să moară? Spuneam eu, cu ochii în lacrimi.
— Ce păcat că el nu  ţi-a salvat mama. Spune atacatorul, întorcându-se cu un zâmbet de parcă vroia să mă cucerească.
— Tu crezi că zambetul tău are efect? Îţi spun că nu are niciun efect. Du-te la psihiatru. Spuneam eu, distrusă.
— Psihiatru? Spune atacatorul, cu un rânjet în colțul gurii.

          Dispăruse printr-un fum negru. Eu cu lacrimi în ochi nu reuşeam să mă opresc. Regreta, că nu îl crezusem pe el cu ochii negri şi strălucitori. Dispăruse şi el,am rămas singură.
          Trece zilele şi eram la înmormântarea părinţilor mei și a surorii mele cu soțul ei. Eram aşa de tristă de îmi venea să îl omor pe ăla care îmi omorâse mama şi tata,dar şi sora cu cumnatul meu. Aveam sufletul rănit, îmi venea să îi omor pe cei care mi-au ucis familia şi regretam mult că nu mai aveam pe nimeni lângă mine,dar nu ştiam că era cineva care mă supraveghea. Nu îi simţeam mirosul,respiraţia şi vocea.
          Eram acasă şi stăteam în pat înghesuită. Simţeam,cum răzbunarea curge prin venele mele,eram ca o statuie care făcea un plan de a mă răzbuna pe cel care mi-a ucis familia.
         Venise el şi mă vede înghesuită. Îmi vorbeşte tandru şi cald.

— Esti bine? Spunea el.

— Sunt distrusă. Vreau să îmi răzbun moartea familiei mele. Spuneam eu, tristă.
— Nu gândi așa. Lasă-mă pe mine ... Spune el, fiind întrerupt.
— Nu ai regrete că nu mai ai pe nimeni? Ştii măcar cum mă simt,eu? Sunt de parcă nimeni nu rezolvă cazul morţii familiei mele,sunt singură neajutorată. Spuneam eu, deznădăjduită de speranță.
— Nu eşti neajutorată. Te ajut,eu ca să te răzbuni pe cel care ți-a ucis familia. Spune el, ridicându-mi speranța de a trăi.

         Ridicându-mă şi vroiam să plec,dar el mă prinde de braţ şi vroia să mă oprească.

— Unde pleci? Spune el, puțin speriat.
— Nu te interesează. Spuneam eu.

          Am plecat să îmi limpezesc gândurile,dar el mă urmărea pas cu pas. Până ce vroiam să merg pe un deal. Am mers,până ce apăruse animale feroce. Am fugit cât puteam până ce dau de el.

— Eşti bine? De cine fugi? Spune el.
— De...de.... Spuneam eu, cu o voce tremurătoare.

          El zărind animale care vin înspre mine şi el. Venise un cal alergând,animalele fug,el se urcă pe cal şi mă ia şi pe mine în şa cu el.

— Regret că nu ţi-am salvat părinţii. Îmi pare rău. Spune el, trist.