RĂZBUNAREA

Capitol 2: Un musafir nedorit

          El m-a adus acasă. M-a dus în cameră şi m-a aşezat pe pat,iar el vroia să plece. L-am oprit.

— S-a întâmplat ceva? Spune el.
— Pot să îţi văd faţa complet? Spuneam eu, curioasă.
— Îmi pare rău,dar nu o poţi vedea. Spune el.
— De ce? Spuneam eu, tristă.
— Când va veni timpul, mă voi arăta la fațã. Spune el.
— Și când se v-a întâmpla acel moment? Spuneam eu.
— Ești tare curioasã, așteaptă și vei vedea. Spune el.
— Bine. Spuneam eu.

          A plecat lăsându-mă singură. Oare, a zâmbit atunci când a spus ultima propoziție? Chiar, nu știu că nu pot vedea sub mască acel zâmbet. M-am trântit în pat şi am adormit pe loc. Dimineaţa m-am trezit,am mers la baie şi apoi mă pregăteam să îmi fac cafeaua şi am mâncat. Apoi,bate cineva la poartă. Am mers în cameră să văd pe geam cine bate la poartă. Am ieşit afară şi am mers către poartă.

— Bună ziua,cu ce vă pot ajuta? Spuneam eu.
— Bună ziua. Această casă e de vânzare? Spune domnul.
— Ce? Dumneavoastră,credeţi că  e de vânzare? Spuneam eu, nervoasă.
— Da,că am auzit că părinţii tăi au murit. Spune domnul.
— Şi care e faza în asta? Credeţi că îmi vând casa părintească? Spuneam eu, nervoasă.
— Domnişoară.... Spune domnul, fiind întrerupt.
— Nu mai veniţi şi nu mai puneţi motivul acesta. S-a înteles, clar? Spuneam eu, nervoasă.
—  Nu am niciun motiv,am venit să te ajut. Spune domnul.
— Nu am nevoie de ajutorul dumitale. Mă pot descurca şi singură. Fără niciun ajutor din partea celorlalţi din jur.  La revedere. Discuţia s-a încheiat. Spuneam eu, nervoasă.

          Am mers în casă. Iar Kwaker a rămas la poartă şi se uita la tot casa. Avea ochii a unui vultur şi se gândi la un plan pentru a avea casa mea.

— O să vezi că casa o să fie a mea,iar tu o să  fi sclava mea. Spune Kwaker.
— Aţi reuşit? Spune Christian.
— Să mergem. Spune Kwaker, întorcându-se privirea spre Chriatian.
— Domnule! Spune Christian.
— Să te gândeşti la un plan pentru a avea casa aceasta. Trebuie să am această casă. Spune Kwaker, uitându-se în urmă și pleca.

          Eu stăteam liniştită şi citeam o carte de rugăciune. Şi apoi mă gândeam la persoana aceea care vroia casa mea.

".......Această casă e de vânzare?   ......     Da,că am auzit că părinţii tăi au murit.     ........ Nu am niciun motiv,am venit să te ajut."

— De unde ştia că părinţii mei au murit? Oare? Nu se poate..... El......el...... mi-a omorât părinţii. Trebuie să i-o plătesc cu aceeaşi monedă. Spuneam eu, nervoasă.

          Seara mâncam şi mă uitam la televizor. Apoi,auzind uşa izbită. Am tresărit şi m-am ridicat de pe scaun. Am luat ceva de la sobă,era de fier. Trebuia să mă apăr de acela ce a intrat în casa mea. Am văzut o talie pe geam venind spre mine,deschide uşa,intră şi o închide. Apoi,vroia să meargă înainte,dar,se uita către mine. Nu ştia că eram eu,se uita că aveam o armă în mână. Venise către mine şi începe să mă atace. M-a trântit în pat şi vroia să mă omoare.

— Cine eşti? Şi ce cauţi în casa mea? Spuneam eu, cu o voce răgușită.
— Tu eşti? De ce,aveai armă? Spune el, auzind vocea mea și îmi dă drumu la gât.

Tușeam ca să îmi revin, el aprinde lumina şi mergea către mine.

— Îmi pare rău,nu am vrut. Credeam că e cineva care vrea să te omoare. Spune el.
—  Păi,eu nu ştiam cine a intrat în casa mea. Spuneam eu, revenind din răgușeală.
— Mmm...... tu aşa mă primeşti? Cu o armă? Spune el, uitându-se la mine și la unealta de la sobă.
— Nu e o armă. Spuneam eu, arătându-i.
— Dacă nu e armă. Ce e? Spune el, uitându-se la fierul din mâna mea.
— E de la sobă. Spuneam eu, arătându-i-o.
— Mmm.....bine. Spune el.

          Venind către mine şi mă îmbrăţişează.

— Te rog,stai cu mine şi nu te dezlipi de mine. Spuneam eu, posomorâtă.
— Ţi-e rău? Spune el.
—  Nu. Doar că vreau să fie cineva lângă mine. Spuneam eu.
—  Mmm.....înţeleg! Spuneam eu.

          El a stat lângă mine până în ziua următoare. Atunci,el şi-a dat jos masca şi i-am văzut buzele lui roz şi mici.

— Eşti frumos. Spuneam eu,privindu-l.
— Să nu spui nimănui,să fie doar între noi. Spune el.
— Ok. Spuneam eu.

          Eram în camera părinţilor mei,el venise să îmi spună că v-a pleca. Eu,m-am dus repede către el şi mă oprise lângă el si îl sărutasem. I-am simţit buzele lui pe ale mele.

— Pentru ce a fost sărutul? Spune el.
— Păi..... Spuneam eu, îmbujorată la obraji.
— Nu spune nimic. Spune el, sărutându-mă fără oprire.

          Ne-am aşezat pe pat şi ne-am sărutat fără nicio pauză. Şi apoi am stat în braţele lui şi nu vroiam să  mă deslipesc.

— Nu îmi dai drumul? Spune el.
— Nu. Nu te las să pleci. Vreau să stai cu mine. Spuneam eu, îmbrățișându-l.
— Nu pot să stau,până ce se termină războiul... Spune el.
— Ce război? Spuneam eu, uimită.
— Nu vreau  să te pun în pericol. Este doar un război care trebuie să îl termin. Spune el.
— De ce,nu vrei să îmi spui? Eu,vreau să te ajut. Spuneam eu, tristă.
— Nu este războiul tău,ci al meu. Spune el.
— Nu este războiul tău,ci al meu. Spuneam eu, îngânându-l.
— Mă îngâni cumva? Spune el, zâmbind.
— Ce? Eu? Îngân? Spuneam eu, râzând.
— Cred că încep să te plac. Spune el, cu un zâmbet pe buze.
— Da? Serios? Ar fi cazul să mă placi de când eram singuri. Spune eu, zâmbind.
— Dar,nu suntem singuri? Spune el, zâmbind și jucându-se în părul meu.
— Ştiu,dar am spus o metaforă. Spuneam eu, zâmbind.

          Mă sărută pe frunte,nas şi buze,apoi îşi pune masca şi pleacă. Şi iar mă lasă singură să îndur durerea şi suferinţa. Dar,din senin apăru un musafir nepoftit în camera mea.

— Aish,tu chiar te numeşti femeie? Stai singură într-o casă fără ființe? Spune  Cristian, uitându-se prin camera mea.
— Cine eşti? Şi ce vrei? Spuneam eu, tresărind.
— Păi,vreau casa asta. Spune Christian.
— Răspunsul este nu. Spuneam eu, nervoasă.
— De ce? Spune Christian.
— Tu eşti om? Sau un monstru? Spuneam eu, uitându-mă la el, speriată.
— Sunt om. Ce? Am ceva pe faţă? Spune Christian.
—  LOL,ce scârbos. Cu cine semeni? Cu tatăl tău sau cu mama ta? Spuneam eu.
— Nu ştiu,că am fost abandonat de mic. Spune Christian.
— Deci... poţi pleca din casa mea? Te rog! Spumeam eu, stresată.
— Nu. Chiar dacă mă rogi,nu plec. Spune Christian.
— Ce? Ieşi afară. Spuneam eu, nervoasă.