Vieți Neprețuite

Prolog

Când am să-mi ating propriul sfârșit, îl voi plimba cu lăcomie printre toate degetele. Am să-i cuprind cu sete în plămâni mirosul, apoi am să-mi cedez cu bucurie toate simțurile și am să alung această existență lipsită de noimă de pe fața pământului.

Am să îmi continui doar mersul greoi încă un ceas, încă o vreme să înaintez, să scutur orice formă de conștiință în ger. E o cale sigură să mor, să pierd cu fiecare pas fragmente de gânduri, să mă trezesc că mă întreb confuz pe unde sunt, sau de ce naiba e așa frig, de ce aștept la colțuri până au trecut toți si de ce e un lucru bun faptul că ninsoarea îmi reduce rapid câmpul vizual. Și nu doar mie.

Dar mă opresc brusc și îmi presez podul palmei pe una dintre tâmple. Pe tampla dreaptă, cu palma stângă, căci cealaltă mână atârnă jalnic, parcă abia prinsă de corp,  și nu aș mai putea să o ridic. Mintea mă sfâșie, mă sfâșie chiar și acest gând banal. Aș vrea ca și ea să-mi devină grea, să amorțească, să mă facă să tac odată, să am un răgaz de liniște.

Când hotărârea mea finală vine zi de zi cu atâta ușurință și este un fapt pur și simplu banal, nu vreau nicicum să îmi mai lungesc viața absurd. Nu am vrut încă de la început. Să-nvăț să merg, să-mi fie foame. Să-mi ridic pieptul pentru a respira iar, să-mi deschid ochii la fiecare final de noapte. Aș vrea un sfârșit, dar nu îl pot atinge. Sau nu am putut. Însă va fi acum. Va fi ocazia mea. Cand corpul își pierde vlaga segment cu segment, am să-mi sting și eu mintea și persoana cu totul.

Și mă opresc, am mers suficient de departe. Nu mai intenționez să fac niciun pas, simt că scap din strânsoare! Sunt liber, iar după această libertate nu mai urmează nimic. Nimic urmează să fiu.

Un dâmb de zăpadă. Am să-mi îngrop degetele sfrijite ale picioarelor într-un afurisit de nămete si am să le las să moară înghețate. Să nu mai încerce să-mi forțeze niciun pas. Le voi presa dușmănos în recele nepăsător până nu vor mai simți nici ele nicio durere. Apoi le urmez exemplul. Mă voi prăbuși curând în zăpadă, fără suflare, nu am să mai respir nici măcar o singură dată. Ăsta va fi sfarșitul meu! Înghețat. Să îngheț până la oase. Să rămână doar aceste oase neștiutoare, să nu-mi recunoască nimeni chipul. Să-mi pierd culoarea din păr. Din obraji. Din irisuri. Să devin alb și să pier. Alb. Ce sfârșit! Am să mor acum, aici. Si am să mă îngrop cu timpul și vremea într-un pământ alb. Alb cu totul! Cine a mai murit vreodată într-un pământ alb?

Dar nu se întâmplă. Acest corp nemernic nu tace! Nu tace nimeni!
Îmi tremură dinții și nu mai pot să aud cum greutatea mă scufundă în omăt.
Mă las în genunchi și mi-e frig.
Cad pe piept și îngheț cu totul.
Îmi scufund fața în adunătura asta nesfârșită de fulgi tăioși și mi-e al naibii de frig.

Tremur. Îmi tremură degetele mâinilor și se învinețesc. Îmi curge nasul si îmi lacrimează ochii, nu-mi rămâne decât să privesc cum fața mea își varsă lichidele pentru a îngheța mai repede. Tot corpul meu mă grăbește să mor, dar acest sfârșit mă face să aștept, face haz de nerăbdarea mea, îmi lungește minutele, îmi dă timp. Îmi dă o grămadă de timp!

Aștept și aștept și mi se albesc genele.
Aștept și aștept și nu mai pot vedea de aburul respirației mele. Care încă mai e caldă.

Sau poate nu mai pot vedea fiindcă îmi pierd văzul. Ar fi un pas important să îmi pierd văzul.
Dar auzul? Încă aud. Și parcă aud pași cum se scufundă greu în zapadă. Pași.

Să nu mă vezi. Să-ți vezi de drum. Nu sunt aici. N-am să mai fiu, îngăduie-mi doar încă puțin.
Și totuși, parcă se apropie. Nu mă ascultă nici acum, nu respectă acest halal de ultimă dorință.

Aud o voce și niște cuvinte. Nu le mai pot deslusi, nu mai inteleg, îmi simt capul din ce în ce mai greu.  Asta e bine. Doar puțin, mai e puțin.

Nu mai percep nici timpul, parcă ar fi trecut pe puțin un ceas până când acel picior s-a lăsat hotărât pe spatele meu, parcă alt ceas până ce acel pantof mi-a strivit mâna și cine știe cât până când acea palmă mi-a împins capul mai adânc în zăpadă, să-mi umple nările cu omătul ăsta, să-mi afunde urechile, să aud cum se îndepărtează un râset puternic.

Sau poate nu s-a întâmplat așa, poate disting greșit tipul de presiune.

Dar am zăpadă în nări. Am ambele nări blocate, iar nenorocitul meu de corp imi deschide buzele vineții ca să mai respire. De ce să mai respire? De ce nu-mi dă ascultare? Urmează un sfârșit.

Am impresia că aud un strigăt.

Dacă aș putea să mă otrăvesc singur cu zăpadă, aș face-o. Mi-aș descâlci fălcile și aș înghiți zăpadă cât să mi se blocheze în gât și să mor.

Nu vreau să mă gândesc la nimic, dar îmi vine în minte o întrebare absurdă.
Sunt cumplit, dureros de aproape să mor, iar mintea mea blestemată mai cere timp pentru întrebări goale, venite de niciunde. De ce să mă gandesc la ceva acum? Nu vreau să mă mai gândesc la nimic!

Dar mă întreb singur dacă după ce a nins cu atâta înverșunare, s-au dus norii de pe fața cerului? Oare mai sunt acolo? Nori sub mine, nori deasupra mea. Oare vor veni mai aproape? Mult mai aproape. Oare așa se simte când mori?
Vor fi îngeri? Voi ajunge în Iad?
Intrebări stupide, afurisite, nu tac! De ce nu pot să tac odată, să mă sting, să-mi ating sfârșitul?
Nu există îngeri, nu există Iad, nu exist! Nu vreau să exist.

Strigă. Cine naiba striga peste sfârsitul meu?

Limba. Am să-mi mușc limba și am să mor, nu va ajunge nimeni la timp. Moartea mea, sfârșitul meu.
Trebuie doar să-mi mișc limba, să-mi despart dinții, să o apăs cu putere, să simt gustul cald, metalic, să mi se scurgă prin colțurile buzelor.

Mi se inchid ochii, sunt așa de obosit.
Simt o apăsare stranie pe gat. O voce.
Mor. Îngheț.