Vieți Neprețuite

Ce ai de gând să faci?

—Păcătosul!

—Bryan, mai respiră?

Păcătos? Ce naiba mai înseamnă și asta? Parcă am mai auzit cuvântul ăsta…

—Aproape de ieșirea din oraș, în periferie! Am avut și căruța cu mine, mai-mai să îmi sară vreunul cu cuțitul la gât!

—Unchiule!

Cuțit? Ce ușor ar fi fost. Unde sunt? Cum doare! Ce naiba doare așa?

—Gura, să nu te aud! Să nici nu te mai văd! Pe niciunul dintre voi. Blestemelor! Câinilor!

—Și de ce pleci? Mi l-ai trântit pe covor și acum mi-l lași mie pe cap? Nu mi l-a adus mie frate-miu în grijă, omule!

Ce naiba e cu toată gălăgia? Mor de durere, tăceți! Tăceți!Tăceți!

—Fato, ia-l pe ăsta de aici! Du-l afară! Nu-mi moare mie în casă, mi-l aduce pe Necurat, du-l de aici odată! De ce stai să te uiti?!

—Moare dacă îl duc!

—Nu mă (…) casa mea! (…) păcatele lui!

—Mătușă, te rog!

—Nici să (…) blestemat! Ai noroc (…) credincioasă! (…) pivniță!
                      ***

—Dante?

De ce naiba se uita la mine și nu imi răspunde?

—Nu te ințeleg. Nu vorbi, stai liniștit, revino-ți!

De ce să nu mă ințelegi? Unde suntem?

—Am să încerc să îți mențin atenția o perioadă, poate o să îți fie mai ușor, spuse ea, apropiindu-se cu grijă. Nu te mai gândi la altceva, încearcă să mă urmărești.

Își duse mâna mică pe barbia mea, apoi și-o urcă pe obrazul drept si staționă în final pe frunte. Nu o vedeam clar, îi vedeam doar antebrațul. Și maneca rochiei.

—Îți amintești ultima scrisoare a tatei? reîncepu, cu vocea tremurând încet. Spunea că este bine, sănătos, că dacă merge totul bine, în primavara ne și vizitează. Nu ar fi minunat? Să îl vezi pe tata. Știi că a întrebat de tine ultima dată? A spus că e convins că ai devenit un bărbat capabil, că vei avea grijă de mine.

Pesemne că nu așa voia să înceapă conversația, dacă s-a oprit atât de brusc din vorbit. Ceva a împiedicat-o să îmi spună răspicat ce o neliniștește și a blocat-o în acel ton moale al vocii.  A încercat să se abțină, să mă menajeze.

Degetele ei subțiri s-au extins în părul meu, apoi s-au retras lent și mi-au strâns ușor câte suvițe au reușit să apuce.

Respirația i-a devenit alertă, iar discursul ei a luat o cu totul altă turnură.

—De ce îmi faci asta?!

Lacrimile calde au dat năvală din acei ochi mari și expresivi când fata și-a adus fața deasupra feței mele, prelingându-se de pe bărbia ei pe gâtul și ceafa mea. Își proptise brațele vis-à-vis de umerii mei, nelăsându-mi vreo șansă de a mă ridica și a pleca din scaunul judecății, în care mă țintuise. Nu aveam oricum energie pentru așa ceva, nu aveam energie nici să mă feresc de privirea ei aprigă, care nu mă cruța o clipă. Nu ascundea o secundă suferința care îi picta chipul, din contră, o lăsa să fie cât mai evidentă, cât mai în contrast cu starea de dinainte.

Mă privea printre genele ude, din străfundul irisurilor reci, cu atâta dușmănie. Mă privea ca pe un criminal. Un criminal al fratelui ei.

—De ce îmi faci așa ceva? Încerc să îți fiu alături, încerc să te înțeleg, dar nu înțeleg nimic din ceea ce ai făcut acum! Ceea ce faci de atâta amar de timp! Crezi că îmi este ușor, când ești adunat de cine-mai-știe-unde, în ultimul hal, aproape mort?! Să încerc să te țin în viață, să te țin lângă mine… De ce Dumnezeu tot încerci să fugi de lângă mine? De ce vrei să te scufunzi în Iad?! Esti așa tânăr, ai un viitor! Mă îmbolnăvești de grijă și durere! Nu vezi că doar pe tine te am?! Doar noi am mai rămas să ținem unul la altul, să avem grijă unul de altul! Dacă îți iei viața, am să mor de supărare, te iubesc așa mult! Chiar vrei să mă iei cu tine?!