Îți mai amintești de mine...?

~Irina Linte~

_____________________________________________________

17 iulie 1894

-Doamne Jack! Ce se întâmplă cu tine?

În acea clipă, contactul meu cu realitatea s-a rupt. Pur și simplu o auzeam pe Emily, soția mea care era îngrozită de ce mi se întâmplase. Eu mă stingeam ușor , fără niciun motiv. Sufeream că auzeam tot, dar nu puteam face absolut nimic. Îmi amintesc ca eram întins într-un loc strâmt, întunecat, nu puteam respira, mă simțeam sufocat și nu înțelegeam de ce eram singur, neajutorat. Mi-am dat seama apoi că eram într-un sicriu. Sufletul meu pierdut  parcă era captivat în lumea aceasta ca în niște lanțuri. Cum pe Emily o iubeam și nu puteam trăi fără ea, doream să mă pot elibera din acest trup stingher ca să o pot proteja măcar cu sufletul....

M-am trezit apoi într-un loc foarte bizar, dar totodată cunoscut. Fiecare lucru pe care îl vedeam îmi trezea multe amintiri legate de soția mea și de trecutul meu care părea perfect. Încercam să le ating, dar nu puteam, eram doar un SPIRIT. Acum am înțeles ce mi se întâmplase, eram cu adevărat mort!

Am început să umblu prin casa mea ca un străin într-un labirint. În camera noastră, soția mea, Emily, era în compania altui bărbat. Nu îmi venea să cred. Femeia pe care am iubit-o  atât de mult și cel mai bun prieten al meu mă trădaseră în tot acest timp.

-Tu te mai gândești la Jack?

-Nici nu mai știu de existența lui. Pentru mine este doar o simplă amintire. Nu l-am iubit niciodată, tocmai de aceea nu am nicio mustrare de conștiință pentru ce am făcut.

Ce făcuse această Emily? Trăisem atâția ani cu dușmanul în casă? Nu o mai recunoșteam pe "soția mea" , așa că m-am hotărât să o fac să regrete. Nu mai aveam  nimic de pierdut, toată iubirea mea pentru ea s-a spulberat în acele clipe când am văzut-o langă Damon. Mă simțeam singur, trădat de persoanele dragi mie, așa că îmi doream să o fac să-și dorească moartea.

Am așteptat să vină miezul nopții ca Emily să adoarmă, iar planul meu putea începe. Sufletul era rece, glacial, eram doar un simplu spirit însetat de răzbunare. Am început să-i șoptesc numele la ureche. Cred că trebuia să fie îngrozitor.

-Emi!.....Emi!......

În acea clipă, Emily tresări foarte speriată, găsind pe pat o poza cu noi doi, bineînțeles lăsată de mine, dar ea nu știa. Pe spatele acelei poze îi lăsasem un mesaj care a tulburat-o. Credea că e doar o glumă proastă sau că înnebunise. Nu găsea nicio explicație logică. A doua zi, Damon a venit din nou la Emily.

-Ce fel de glume sunt astea????

-Ce glume, Emily? Ești nebună?

-Uite poza!

-,,Ți-a fost dor de mine, Emi? -J-" Ce e asta? Te asigur că nu eu am fost!

-Dar atunci cine?

-Doar dacă.............

Atunci, Emily și-a dat oarecum seama că doar eu îi spuneam ,,Emi". I-am văzut fața....era speriată. Îmi plăcea ce creasem. Damon o credea nebună.

Doream să o las câteva zile liniștită, iar apoi să o sperii din nou. Răzbunarea devenea mai dulce.

-Damon! Damon!

-De ce ești așa speriată?

-Vino repede în baie. Ceva îngrozitor mi s-a întâmplat. E sânge!!

-Doamne...Tu chiar o iei razna.

-Oglinda...Privește oglinda!

-,,Îți mai amintești de mine...? -J-" E scris cu sânge! Mă îngrozește. Vreau doar să mor. Regret enorm, Jack. Te rog, iartă-mă! Dacă aș putea da timpul înapoi, nu aș mai repeta greșeala.

-Dar Emily ce ai făcut? spune Damon speriat. Nu își dadea seama ce se întâmpla.

-Am............L-am..........otrăvit pe Jack!

Acum toată răzbunarea mea merita. Nu puteam să cred că îmi făcuse asta. Ar merita să se chinuie singură pe pământ. Moartea era doar o scăpare pentru ea.

-Emily....îmi pare rău. Ești o criminală. Eu nu pot trăi așa. Adio!

-Nu! Te rog, nu............Nu mă părăsi și tu...O să înnebunesc. Jack mă urmărește. Știu că vrea răzbunare.

Așa...chinuie-te! Un spirit nevinovat își duce la capăt răzbunarea.

Atunci am văzut-o pe Emily distrusă. Intrând în casa care ne lega prin atâtea amintiri, am văzut-o schimbată. Credeam că înnebunise. Eu am rămas eroul care a învins pierzându-și viața, pe lângă persoanele dragi.