Nu imi amintesc daca era zi sau era noapte, lumina sau intuneric, liniste sau zarva... tot ce imi pot aminti este momentul sau secunda in care stateam acolo, plutind in neant. Nu eram moarta, dar nici starea in care ma aflam nu se nume viata, ci doar existenta... o existenta patetica traita la mila celorlalti.
Implinisem 85 de ai, iar viata mea se mumifica pe zi ce trecea, intinsa pe patul de lemn putrezit, pe salteaua veche cu arcuri uzate. Imi traisem viata, sau cel putin asa auzeam de la umbrele din jurul meu-munciuna ce mi-a ros sufletul precum o molie. Nu, nu o traisem, avusesem o existenta patetica subordonata plictisului, melancoliei, normalitatii lipsite de esenta.. existenta in care, inconstienta, traim iluzia fericirii. Privesc in urma viata si ma dezgst, ma infior de ceea ce am fost, realizez ce as fi putut fi...
Am fost nascuta intr-o familie de fermieri, la marginea unui sat banal, cu 3 surori si 2 frati, fara a cunoaste gustul marului blestemat al libertatii. Fiins prima fiica, am fost si ultima pe care parintii si-au permis sa o trimita la scoala pentru a face 4 clase. Desi eram inconjurata de oameni, la scoala eram mereu tacuta, invatam mereu pe rupte si nici nu priveam macar pe fereastra... nu priveam kumea in care, desi nu as fi putut, macar mi-as fi permis sa imi doresc sa traiesc. La finalul acestei detentii prelungite, a inceput exisrenta mea liniara. Tot ce faceam era sa ma trezesc la 5, sa merg la biserica, apoi pe camp pana la 8 seara si... atat. Nimic mai mult...
Inconstient, imi doream sa ma eliberez, sa imi defac aripile si sa zbor departe, departe de tot ce am fost. Disperarea, cat si moravurile, m-au impins catre casatoria cu un necunoscut la varsta fragila de 17 ani, si astfel am ajuns sa imi vand sufletul unui necunoscut prin sfanta taina a casatoriei.
L-am luat de mana si am plecat, crezand ca asta ma va elibera.. e proasta am fost, tot ce am facut a fost sa imi pun increderea in aripile de ceara, ce s-au topit la lumina realitatii. Casatoria pe atunci nu era decat o zgarda de piele, sustinuta de un lant gros, ruginit, batai nesfarsite, urlete oribile... la care eu, inconstient, imi obligam copii sa asiste. Am avut 3 copii, doi baieti si o fata, care, printr-o gluma proasta, emanau leit cu tatal lor. Cu toate acestea ii iubeam neconditionat, devenisera scopul meu in viata. Familia ma abandonase, sotul nici nu exista, era doar o iluzie, dar EI, ei erau tot ceea ce aveam.
Si astfel viata mea capatase un sens, munceam 24/24, 7/7, am tras cu dintii din orice ca sa le ofer un viitor, munceam in locl lor, primeam bataie in locul lor, sufeeam orice doar ca sa nu ii vad plangand. Petreceam ore, noaptea, in biserica rugandu-ma la Dumnezeu sa imi dea puterea de a continua, de a nu ma imbolnavi, sa imi ofere posibilitatea de a le oferi aripile mele conservate sa zboare mai sus decat si-ar fi putut imagina vreodata.
Si am reusit, au ajuns undeva toti, si-au facut familii, un viitor departe de aceasta lume gri. Cu toate acestea, nu mi-am putut duce lupta cu bravura pana la final. Sotul meu a muri iar eu m-am imbolnavit, am devenit o povara pentru copii mei. Eram disprata la gandul inutilitatii mele, a cazusem in credinta oarba... petreceam nopti la rand rugandu-ma, dorindu-mi moartea. Dar aceasta avea sa fie una mai cruda decat m-as fii asteptat... mi-am dat duhul in dureri oribile, flamanzind fiindca nu primeam decat apa, mancata de gandaci in asternuturi vechi de ani de zile, dar cel mai rau, auzind din partea lor zilnic ,,Nu mai mori odata?,, ,,Am si eu familia mea, nu am timp de tine,, ,,Ce povara ai devenit,, ,,Din cauza ta nu am reusit sa...,,
Nu puteam nici sa plang, ajunsesem la extrema, disperarea mea capatase o forma atat de materiala incat moarte s-a aratat fortat, cu ajutor.
Si asa, dupa multi ani de orbire, vedeam iarasi clar... fiul cel mai mare, o sfoara groasa si podeaua leganandu-mi-se sub picioare... In sfarsit, nu mai eram o POVARA...
