Urma să fie ceva deosebit, cel mai deosebit, dar fix la o lună relație, cea care îmi influiența toate legăturile neuronice, mi-a zis adio, explicând asta prin faptul, că părinții îi interzic să se mai vadă cu băieți şi să se gândească la viitorul său. Nu eram trist, supărat sau enervat, îmi ardea tot pieptul, nu am început s-o urăsc, sau altfel de prostie, că nu simțeam nimic, nici pozitiv şi nici negativ...eram distrus, eram ca gay-ii în societate, degeaba. Era a 2 oară, când m-am simțit atât de ignorat, păream atât de concentrat, plin de control, cu unele absențe de instinct de autosalvare, sau determinare a pericolului ce poate apărea, eram indiferent, banal de tot, dar nici nu am mâncat de ceva timp.
Şi doar în 3 zile, trebuia să sărbătoresc aniversarea mea, 20 de ani, unde majoritatea trebuiau să fie cupluri, ceea ce urma să mă afecteze şi mai mult, şi mai multă durere. În 2-3 zile, îmi era dor, dor de privirea ei, de luciul indigo, al ochilor ei, ce îmi tulburau mintea în timpul priblărilor de seară, mereu o priveam, iar ea mă întreba de ce o fac. Îi răspundeam, doar că o plac, nu puteam să exprim tot, că mă topesc după atingerile ei, că aş vrea s-o cuprind aşa de strâns, încât să nu mai poată pleca, o țineam de mână, de parcă asta îi era, comoara celui mai iscusit şi vestit pirat, o iubeam cu cuvintele, creierul şi corpul. O iubeam pentru tot şi pentru nimic, pur şi simplu, o iubeam...
#Fşcfşcfşc, aşa idei se scurg pe carcasa mea de gânduri, fiindcă am văzut-o iar, era alb-negru şi cu un miros atât de specific, era diferit, dar m-a cuprins în euforie, era diferit, dar era atât de cunoscut. Am cuprins-o, am uitat tot ce doream sa-i zic, am coborât vocea de la un țipăt, care trebuia sa fie, la un gemet lăcrimat, care la nivel inconştient, îi sufla vorbe dulci la ureche. Eram aşa neajutorat, bolnav...
M-am îmbolnăvit dupa ea, iar în aşa momente îmi dau seama, că unica divinitate în care poți să crezi, nu e vreun zeu sau semizeu, dar privirea-i dulce, care precum Gargona te împietreşte, fără să poți scoate vreun cuvânt. Doream să-i vorbesc, dar ce sens? Bărbia îmi tremura, eram excitat emotiv, la margine de prăpastie, doream atât de mult s-o îndepărtez, dar era tot mai aproape, era precum Marea Britanie colonială, îi aparțineam, fiecare bucățică din mine. "-Femeie, mă omori..."
O priveam în ochi, în pupila-i mărită, că era întuneric, avea ochii practic negri, cu o bandă îngustă de verde spălat, de lacrimile ce-i curgeau pe obrajii dulci. Buzele, cu o nuanță de roz mort, palid îi conturau perfect starea de spirit. Nu ştiam ce simt pentru ea la moment, nu ştiam ce simte ea, doar conştientizam :"vreau, ca această noapte sa dureze veşnic..."
Aveam aşa dorință, aşteptam să cadă vreo stea, să mi-o îndeplinesc, dar chiar şi corpurile cereşti, neclintite urmăreau ce se întâmplă cu 2 muritori, cu 2 organisme, 2 particule şi doar unu, doar un întreg. Continuam să o privesc, creierul, ochii, buzele, mâna care blând îi mângâia părul, toate părticelele îmi strigau, "-ia-o, e doar a ta..." însăşi organismul meu o doreşte. Deci cum eu, cum să mă opun, cum sa nu mă dau ispitei, cum să rămân rece? ...imposibil.
Şi da, astea-s doar țipete de ajutor, al unui autor necunoscut, ideea mea se face tot mai subțire, rămâne a fi doar o adiere a unui amărât gând, ideea mea a secat, s-a spânzurat din cauza crizei de imaginație, a urmat să fie doar un fulg, care se topeşte la fel de repede, precum eu când o privesc. Şi ştiți, e iar a mea, dar cauza despărțirii noastre, nu erau părinții, ci boala...
Credeam că eu sunt bolnav, chiar e adevărat, însă pe ea, o deranjează chiar şi fizic, o invadează de ceva timp, iar izolându-mă dorea doar să nu-mi provoace şi mai multă suferință... chiar o înțeleg, iubirea presupune chiar sa dai drumul persoanei dragi, atunci când e nevoie.
Însă astea-s doar reguli, adevăruri sau minciuni, care le-au făcut mulți oameni până acum, iar eu vreau sa-i fiu alături, să o mângâi şi sărut, până sucul tinereții îmi va permite asta. E deosebită, nu e pe gustul tuturor, dar pentru mine e perfectă, chiar dacă am preferințe specifice, mai rafinate.
Cel mai trist, este faptul că unor oameni le țipi adevărul în urechi, iar ei nu aud, că le strigi prea tare. Mereu am încercat să fiu sincer şi o să continui să fiu aşa, chiar dacă nu se prețuieşte asta. Poți să fii aiurea, curvar, bețiv, nenorocit, dar mai rău decât toate acelea enumerate, e să fii sincer, că în societatea unde cuvântul a ajuns a avea valoare mai mică decât "leul", nu trebuie să vorbeşti direct. Ascunde părerea reală, linge fundul, bagă-te sub toc, taci şi nu şopti nimic, că adevărul doare, sau e diferit de opinia ta, o idilie a realități pe care societatea nu o poate accepta, căci e mai simplu să crezi în minciunile unui amărât, care îți livrează vorbe dulci, însă nu te prețuieşte, decât să asculți predicile sincere deşi dureroase, ale unui care într-adevăr te iubeşte...
