Încep să realizez că viața nu-i tocmai roz și ca oamenii nu sunt dulci precum zahărul.
Am observat de-a lungul timpului că tot ce ne dorim e sa manipulăm, să furăm și să plecăm. Majoritatea oamenilor uită de omenie, simplitate, armonie..
Mă acompaniez ușor alături naturii și mă las pradă uitări.. Acum suntem doar noi, o persoană și un univers plin de ură, dar cerul mă privește, îmi șoptește că e sătul de tot. Luna-i in lacrimi și mă doboară și pe mine..
Îl privesc în ochi, văd doar dorința de a face rău..
Mă întreb, câteodată oare e greu să dăruiești? Oare nu știu cum să o facă?
Dacă ura din ei ar vorbi.. oare s-ar mai auzi urletul naturii care geme sub noi?
Oamenii....
