Ploua. Lângã foisorul din parc o tânãrã danseazã in ploaie. Danseazã si sare si rade ca si cum acest lucru ii aduce cea mai mare fericire. Si poate asa si este. Pentru ea ploaia este ca sufletul ei. Ambele plâng si sunt ignorate de toti.
Pentru putina lume, ploaia înseamnã mai mult decât apa, pentru ei este modul lor de a se regãsi. Fata din ploaie crede acelasi lucru. Avea nevoie de ea pentru a se regãsi din nou si din nou pana când!? Nici ea nu stie inca.
Daca ai fi aici si ai vedea-o ai crede ca este o persoana nebuna, dar ea nu e nebuna deloc. Daca ai sta putin si ai privi-o ai vedea cat de inocenta este. Cum emana o caldura sufleteasca. Te face sa te simti copil. Ai vedea cum parul ei ud este imprastiat de vânt in toate directiile. Arata minunat. Este perfecta, asta daca cineva poate fi perfect. Ea este exemplul perfectiunii pentru mine. De o inocenta pura.
Parca ai vrea sa i te alãturi. Zambeste. Zâmbetul ei te face sa te întrebi daca este om sau înger. Cu ochii ei de un negru taciune si cu parul castaniu si buze mari sta inca in ploaie. Nu a obosit si chiar daca ar fi facut-o, nu ar pãrãsi ploaia. Deoarece nici ea nu a parasit-o când a avut nevoie. Ti s-ar putea pãrea ciudat, dar ea vorbeste cu ploaia, stelele si luna in fiecare noapte. Sunt singurele care o mai asculta. Uite-o , zici ca pluteste.
Este ca si cum in ploaie uita de tot si de toate. Te simti liber.
Se apropie cineva de ea. O priveste de ceva timp. Se întreabã ce este cu ea aici. Ar vrea sa intre in vorba, dar parca nu ar vrea sa o opreascã din dansat. Îl vrajeste. Isi face totusi curaj si inainteaza. Ii pune umbrela deasupra capului si continua sa o priveascã. Ea se întoarce zâmbind la el , se uita in sus si vede umbrela. Se privesc in ochi si nimeni nu spune nimic pentru cateva minute bune.
Ma intreb cine va vorbi primul? Fine va avea curajul sa intrerupa linestea ce s-a asternut. Nici picaturile nu le mai aud.
Pana la urma ea vorbeste prima. Incearca sa fie serioasa.
-Nu am nevoie de umbrela. Multumesc! Si zambeste. Zambetul ei il face sa zambeasca la randul lui. Ea spune din nou: "Multumesc".
-Vei raci, spune el.
-Ploaia niciodatã nu mi-a facut un rãu. Ea ma protejeaza. O spune cu mandrie, pentru ca ea chiar crede.
-De cine?
-De toti. El o priveste cu septicism. Dar totusi privirea lui parca o mangaie.
-Nu inteleg la ce te referi. Cine sunt acei toti?
-Lumea. Ea ma impinge in singuratate. Dar nu o condamn. Ma simt bine aici, in ploaie pentru ca nu sunt singura. Picaturile vorbesc. Spun cate o poveste diferita de fiecaredata. Iar eu le ascult. Multumesc, dar voi fi bine.
-Ce povesti?
-Povesti nenumarate. Ele vin din toate colturile lumii.
-Totusi ar trebuii sa mergi la adapost. E frig si esti uda, vei raci.
-Nu cred ca voi raci.
-Asta este o minciuna. Nu vei fi bine. Vei raci. Ploaia este rece. Vino!
-Nu este nevoie sa plec. Si îmi va trece.
-Cum vei mai putea iesi afara in ploaie data viitoare daca vei raci !?
-Voi fi deja racita, deci nu poti spune ca voi raci din nou.
Isi strânge umbrela si o priveste. Ea se uita spre cer si observa ca ploaia s-a oprit. El o priveste din nou si ii zambeste.
-S-a oprit.
-Acum voi fi din nou singura.
-Tremuri. Isi deschide ghiozdanul si ii imaneaza hanoracul de la antrenament. Poftim!
-Multumesc, dar îmi este bine.
-Asta este o alta minciuna.
-Viata este plina de minciuni. De ce pari surprins?
Zambeste si il priveste in ochi. Ochi de un albastru ca marea si un par blond . Recunoaste ca nu arata rãu deloc. Primeste hanoracul de la el. Miroase incantator, dar nu ii spune asta insa eu imi pot da seama doar privind-o cum se inroseste si da vine pe vant.
-Intoarce-te, te rog.
-De ce?
-Nu mai este nimeni in jur , asa ca întoarce-te ca sa ma pot schimba.
-Bine.
El se intoarce iar ea isi schimba bluza uda cu hanoracul lui. Se simte protejata . De un hanorac!? Da de un hanorac primit de la un bãiat care a fost dragut cu ea mai mult de cinci minute si care nu a încercat decât sa o ajute.
-Gata. Sunt bine acum. Vezi? Si face o piruieta in fata lui.
Se intoarce si o priveste. Inocenta ei il face sa zambeasca asa cum nimeni nu a mai facut-o niciodata. Deoarece el intelege. Si el se simte singur. Si el condamnat de lume sa traiasca in singuratate. Si el vorbeste cu luna noptile cu orele.
-Eu sunt Nick. Nu am apucat sa facem cunostinta.
-Bella..incantata.
Ii privesc si ma uimesc cum doua suflete singure au ajuns sa se regaseasca intr-o zi racoroasa, intr-un parc gol si cu ploaia care i-a adus impreuna. Aceasta ia unit. Mereu isi vor aminti acest moment ca fiind cel mai fericit deoarece de aici pornesc toate.
...
