Detective \\ Maluma

Prefață

- Și?! Ce părere aveți despre casă? Vă place? Proprietara casei era atât de stresată încât mai avea puțin și-și rodea unghiile negre de la mâini.

- Da! E așa frumoasă casa încât nu pot să înțeleg cum de vreți s-o vindeți.

- Nu a mai locuit nimeni aici de aproape cinci ani. Eu sunt stabilită cu familia mea în altă țară și sinceră să fiu nu mă mai ține nimic legată de acest locul. Simțea ceva, o apăsare undeva în zona pieptului, dar cu toate astea a ignorat disconfortul considerând că e din cauza căldurii.

- La telefon ați spus ca nu veți lua nimic. Posibila cumpărătoare alături de soțul acesteia analizau fiecare colțișor al sufrageriei.

- Așa e! Las tot, mobilă, decorațiuni, electrocasnicele dacă mai sunt funcționabile. Am luat doar ce era personal. Totuși, dacă aveți în plan să schimbați sau să aruncați ceva, m-aș bucura să nu o faceți și să mi le trimiteți, iar eu voi suporta cheltuielile. Privirea îi fugea neconteni pretutindeni încercând parcă să își memoreze în minte fiecare detaliu al casei în care a copilărit.

- Doamne ferește! Fiecare detaliu din casa asta se potrivește de minune în peisaj. Probabil s-ar strica tot dacă am mișca chiar și un tablou.

      Proprietara și-a forțat colțurile gurii să se ridice forțând astfel un zâmbet trist. Știa că n-ar trebui să facă asta, dar totuși era conștientă că mai târziu tot avea să se întâmple. A cerut noilor proprietari să o lase să mai arunce o privire în căminul în care și-a petrect întreaga viață până acum șase ani când s-a căsătorit. O durea sufletul, ar fi vrut să plângă dar nu o făcea. Nu putea să-i facă pe cei doi tineri căsătoriți să se răzgândească. A urcat scările casei făcute din lemn de fag lăcuite și pictate manual cu nuanțe de galben, roz  și alb. Pereții erau vopsiți în bleumarin și acoperiți cu tablouri în care predomina galbenul. Prima cameră din dreapta, camera ce îi răscolea cel mai mult amintirile. Camera mamei sale. Și-a lipit palma de lemnul ușii vopsit în alb și a lasat ca mâna să-i alunece până la clanța aurie. Nu s-a mai putut stăpânii și o lacrimă și-a făcut drum pe obrazul stâng. A împins ușa și privind pentru câteva secunde în întunericul încăperii a pășit înăuntru. Cu mâna stângă a pipăit peretele de lângă ușă până ce a simțit întrerupătorul. Întunericul a fost înghițit de lumină și totuși nu s-a grăbit să-și ridice privirea din podea, de parcă i-ar fi fost frică că ar putea întâlnii în fața ei pe adevărata proprietară a casei. Știa că e greșit ce face. Să vândă ceva atât de prețios, nu ar fi făcut-o oricine și totuși ea a făcut-o. Se simțea rușinată, dar acum era prea târziu. Cheile casei stăteau acum în mâinile unor străini.

- Iartă-mă! Stătea în mijlocul camerei și privea în jos de parcă cineva era în fața ei.

      A pășit spre patul din mijlocul încăperi și așezându-se pe margine și-a dus mâna la gură blocându-și suspinele. Privea scara din trei trepte de lângă pat cu ajutorul căreia stăpâna casei se urca în pat în ultimele ei zile. Și-a îdreptat privirea spre noptieră unde zăcea prăfuită o fotografie. În imagine era ea și mama ei. Era făcută chiar din ziua nunții. De atunci starea mamei sale era deplorabilă, dar n-ar fi crezut că avea să o piardă așa repede.

- Iartă-mă, mamă! A strâns fotografia la piept și hotărâtă a ieșit din dormitor.