Trag draperiile și mă așez pe canapea. M-am săturat ca vecinii să se holbeze la noi și la situația noastră neobișnuită. Îl alăptez pe Alfred în timp ce urmăresc o emisiune de gătit. Când se satură îi mângâi căpșorul. O, micuțul meu pui, de ce trebuie să plătești tu pentru păcatele mamei tale? Lumea e rea și viața îți va fi o încercare continuă. Ajută-mă Doamne să trăiesc cât mai mult ca să-l pot ocroti.
Inima îmi bate cu putere la auzul ciocănitului insistent din ușa de la intrare. Max lucrează la ora asta. Îl așez pe micul Alfred în pătuț și străbat coridorul. Îmi este teamă să nu fie iarăși acei reporteri insistenți, uneori violenți, care încă de când am născut ne urmăresc viața. În vizor observ un om îmbrăcat complet în negru.
- Ce doriți? Lăsați-ne în pace, nu voi da declarații, nu vă las să faceți poze!
- Sunt un preot, dragă doamnă. Am venit să vă binecuvântez fiul, am mai întâlnit astfel de cazuri, copilul trebuie izbăvit.
Rămân puțin pe gânduri. Nu vreau ca în naivitatea mea să risc să-i fac vreun rău puiuțului.
- Soțul meu nu este acasă, reveniți cu altă ocazie, nu vă deschid.
Bărbatul avea totuși o privire binevoitoare. Nu insistă mai mult, își ia la revedere și promite că va reveni. Merg înapoi să-mi liniștesc copilul care începuse deja să plângă. Îmi este frică să rămânem singuri în apartament, fără Maximilian cu noi. El nu este tatăl lui biologic și susținerea lui a însemnat salvarea noastră. Eram în anul doi de facultate când prietenul meu mi-a spus că este căutat de poliție pentru trafic de droguri și că trebuie să părăsească țara. L-am iubit mult, sau așa credeam, așa că am dorit să avem o ultimă noapte de iubire, în acest caz, prima pentru mine. Atunci l-am conceput pe Alfred. Îmi era teamă să le spun părinților, îmi era teamă de reacția societății, îmi era teamă de singurătate. Maximilian a fost profesorul meu de la universitate, mentorul meu și prima persoană căreia am avut curajul să mă confesez. Mi-a promis că totul va fi bine și și-a asumat toată răspunderea. M-a luat de soție, i-a dat un nume lui Alfred și m-a scăpat de gura lumii. El susține că era momentul să se însoare și acesta a fost un prilej potrivit, fiindcă nu se simțea atras de cineva și nu găsea o persoană mai potrivită. M-am considerat salvată, până am născut. Alfred are o malformație genetică, s-a născut cu pielea capului asemănătoare cu a unui crocodil și cu limba bifurcată. Acum nu îmi mai doresc o viață perfectă, îmi doresc să supraviețuim.
Peste câteva ore Max se întoarce acasă. Îi sărut pe obraz, îi iau haina și i-o așez pe cuier, apoi îi pregătesc ceva de mâncare. Când îi spun despre vizita preotului, el afirmă că poate nu este o idee rea, că ceilalți preoți nu au vrut să-l boteze și poate acesta o va face. Și într-adevăr preotul s-a ținut de cuvânt, peste două zile a revenit.
- Ne bucurăm de vizita dumneavoastră, am tot încercat să discutăm cu părinții duhovnicești, însă aceștia nu au fost de acord să îl boteze pe fiul nostru, îi spune Max, invitându-l apoi să se așeze.
- Însă este doar fiul ei, nu? Tu nu ești tatăl lui biologic.
Rămânem suprinși amândoi. Nimeni în afară de noi nu știe acest lucru. El continuă apoi:
- Oricum, acest lucru nu are importanță. Nu tu ești vinovată de situația copilului; spune uitându-se spre mine. Problema este că l-ai născut în acest loc. Voi știți unde locuiți?
- E o clădire mai veche într-adevăr, dar nu cred că a reprezentat un factor de risc în sarcina soției mele.
- Ah, deci nu știți. Vă voi spune atunci. Se întâmpla acum cincizeci de ani. Un locatar al acestei clădiri a fost găsit spânzurat la etajul doi, în apartamentul alăturat, care după cum observați, nu este ocupat de nimeni. Desigur, se întâmplă deseori ca un om să-și curme viața, dar nu se întâmplă mereu ca în camera victimei să fie găsite cadavre mutilate, a căror porțiuni din piele au fost înlăturate și înlocuite cu piele de crocodil.
Scot un icnet de spaimă și îmi simt tot corpul tremurând la auzul ultimelor cuvine.
- Ce, ce e de făcut? Cum îmi pot salva puiul?
- Nu îl putem salva. Copilul este un demon, trebuie ucis.
Maximilian se ridică în picioare și îl izgonește pe așa-zisul preot. Eu sunt încă în stare de șoc, dar îi urmăresc pe coridor.
- Sunteți nebun! Copilul meu nu are nimic de aface cu acel individ despre care nu știm nimic, nici măcar nu știm dacă a existat cu adevarat.
- Din păcate nici eu nu știu mai multe despre criminal. Ba stai, parcă îmi amintesc că era vorba despre un preot, spune el coborând scările și începe să râdă sonor.
Alerg în camera copilului. Alfred râde, râde ca un om mare, râde cu glasul preotului. Cu lacrimi în ochi îi mângâi creștetul și încep să îi cânt în timp ce îi iau pernița și îl asfixiez. Îi aud pașii lui Max dinspre coridor și mi se zbârlește pielea așteptându-l. Stau într-un colț pe podea, îmi țin puiul în brațe și plâng.
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Personaje: principal(mama), secundare(copilul, Maximilian, preotul), episodic(fostul prieten al personajului principal)
