te iubesc!

Capitolul 3

-Da, la ateneu. Am spectacole acolo destul de des.
-Deci cânți?
-Da, sunt violonist. Unul dintre cei mai buni din țară, aș putea spune.
-Cu siguranță sunteți cel mai modest.
-Ai putea, te rog, să nu îmi mai vorbești cu dumneavoastră? Mă scoți din minți! Ți-am spus că mă numesc Ivan și mi-ar plăcea să-mi spui pe nume, chiar dacă nu ne cunoaștem atât de bine. Nu sunt un moș!
-Am înțeles. Îmi pare rău, Ivan, spun eu rușinată. De ce călătorește un om atât de faimos și de bogat într-un vagon de clasa a III-a?

-Detest compania burghezilor.
-Înțeleg. Nici mie nu-mi place prea mult comportamentul lor.

-Nu pari genul de domnișoară care să cedeze farmecelor lor.

Roșesc. Până la urmă poate că nu are o părere atât de proastă despre mine. Mie Ivan mi-a fost tare simpatic din prima clipă,  și deși tot încerc, în zadar, să fiu rece cu el, îmi place compania lui. Decid așadar să continui conversația:

-Ai spus că ești violonist. Deci, să înțeleg că vii la București pentru un concert?

-Poți fi sigură de asta. Și nu m-ar deranja dacă te-aș vedea acolo.

-Mulțumesc pentru invitație, dar nu cred că o voi putea onora.

-De ce? Fetele frumoase ies doar la club în perioada asta?

-Nici nu se pune problema de așa ceva. Nu sunt adepta cluburilor. Doar că merg la București să o îngrijesc pe sora mea. Are leucemie.

-Am înțeles, îmi pare rău, spuse el, iar apoi flacăra din ochii lui se stinse și lăsă privirea în jos. O tăcere mormântală se lăsă peste vagonul întunecat.

IVAN  POV

Am rănit-o. M-am făcut de râs și am făcut-o să se simtă prost. Mă simt îngrozitor. În continuare nu reușesc să înțeleg ce mă farmecă la ființa mică și plăpândă din fața mea. Nu doarme, deși probabil mi-ar fi mai ușor să mă adun dacă ochii ei de culoarea chihlimbarului  nu m-ar mai privi atât de intens, oprindu-mi respirația pentru zeci de secunde.

Nu înțeleg de ce femeia asta mă înnebunește atât de tare și mă face să o doresc la nebunie. În esență e o simplă femeie, dar totuși este mult mai elegantă decât o provincială, cu haine curate, unghii scurte și frumos colorate în crem, cu părul frumos pieptănat și bine îngrijit, și totodată,  în simplitatea ei este cu mult mai senzuală decât curtezanele din București. Părul ei lung și auriu ca mierea îi încadrează frumos chipul, armonizându-se cu ochii ei calzi și blânzi, iar nasul mic și buzele ei roșii îi dau un aer de puștoaică, deși  se comportă foarte matur. Pe lângă felul cum vorbește și se comportă, răceala și greutatea cu care se lasă sedusă mă atrag al naibii de tare, la fel ca trupul ei. Pe sub fusta de tweed, mult prea pudică pentru vârsta ei (nu pare să aibă mult peste 20 de ani), se zăresc două picioare lungi și subțiri, iar sânii ei mari ca două mere pârguite încearcă să se ascundă sub un pulover care se vrea larg. În picioare poartă ghete de piele neagră, iar geaca pe care a lăsat-o pe un scaun de lângă ea, întregește tabloul femeii perfecte pe care această tânără îl întruchipează, din câte ghicesc, fără prea mari eforturi.

Istovită de așteptarea trenului și probabil de toate emoțiile prin care trece cu o soră bolnavă de leucemie (nu o să mă opresc din a-mi reproșa că ceea ce am făcut nu poate fi iertat), Clara a adormit fără să mai reușească să protesteze când m-am așezat lângă ea și i-am luat capul în poală. Inima îmi bate atât de tare încât simt că în curând o să-mi spargă pieptul și nu reușesc să înțeleg cum poate fata asta, pe care abia am cunoscut-o, să îmi stârnească atâtea emoții. Încerc să profit de probabil ultimele ore petrecute împreună admirându-i chipul angelic și gândindu-mă cum să fac să o mai întâlnesc măcar o dată după ce coborâm din tren, să pot să-mi cer scuze și să o conving să mă ierte, mai ales acum, după ce m-a dezarmat. 

Tot ce știu cu siguranță e că trebuie să o trezesc când ne apropiem de București și să mă straduiesc să nu adorm.