INTRODUCERE

22 8 2
                                    

Pe la miezul nopţii, ochii ei prinseră, în sfârşit, formă. Aveau o privire de felină, pe jumătate hotărâtă, pe jumătate nesigură – într-un cuvânt, necazuri. Da, acea expresie era cum nu se poate de potrivită. Ochii se alungeau până la fruntea fină şi elegantă, la câţiva centimetri de părul ei negru care-i cădea în valuri pe umeri.
Ţinu foaia cu mâna întinsă în faţă, ca să vadă cât progresase. Era dificil să lucreze fără s-o aibă în faţa ochilor, dar, pe de altă parte, nu ar fi putut să schiţeze nimic în prezenţa ei. De când sosise ea de la Londra – ba nu, de când o văzuse prima dată – fusese mereu nevoit s-o ţină la distanţă.
Cu fiecare zi care trecea, ea se apropia mai mult de el, şi, în fiecare zi, lui îi era mai greu să reziste. Acesta era motivul pentru care avea să plece de dimineaţă – în India, în Americi, nu ştia şi nici nu-i păsa. Oriunde ar fi ajuns în cele din urmă, i-ar fi fost mai uşor decât să rămână aici.
Se aplecă din nou asupra desenului, oftând în timp ce finisa cu degetul pata de cărbune care închipuia forma plină şi îmbufnată a buzei ei de jos. Hârtia aceasta lipsită de viaţă, impostoare crudă, era singurul mod prin care o putea lua cu el.
Apoi, îndreptându-şi spatele în fotoliul îmbrăcat în piele, o simţi. Adierea caldă care îi mângâie ceafa. Ea. Simpla ei apropiere îi dădea întotdeauna cea mai stranie senzaţie, asemenea căldurii emanate de un buştean care trosneşte în foc transformându-se în tăciuni. Ştia fără să fie nevoie să se întoarcă: ea era acolo. Îi ascunse portretul în caietul de schiţe din poală, dar senzaţia nu dispăru.
Ochii îi căzură pe canapeaua îmbrăcată în material ivoriu, aflată de partea cealaltă a salonului, acolo unde, doar cu câteva ore înainte, ea apăruse pe neaşteptate, mai târziu decât toţi ceilalţi invitaţi, într-o rochie de mătase trandafirie, pentru a o aplauda pe fata cea mare a gazdei lor, care îi încântase cu interpretarea ei la clavecin. Aruncă o privire pe fereastra camerei, spre verandă, unde, cu o zi înainte, se furişase până la el, cu un buchet de bujori sălbatici albi în mână. Încă mai credea că atracţia pe care o simţea faţă de el era nevinovată, că desele lor întâlniri în foişor nu erau decât… coincidenţe fericite. Cât de naivă era! Dar nu avea să-i spună niciodată adevărul – el era cel care trebuia să poarte povara secretului.
Se ridică şi se întoarse, lăsând schiţele pe scaunul de piele. Iat-o acolo, în halatul ei alb, simplu, pe fundalul draperiei din catifea rubinie. Părul ei de abanos i se desfăcuse din bentiţă. Expresia de pe chipul ei era aceeaşi pe care el o desenase de atâtea ori. Obrajii îi erau îmbujoraţi. Oare era furioasă? Ruşinată? Şi-ar fi dorit să afle răspunsul, dar nu putea să întrebe. — Ce faci aici?
Era conştient că vocea îi sunase ca un mârâit tăios şi îi păru rău, ştiind că ea n-ar fi putut înţelege niciodată.
— Nu… nu puteam să adorm, se bâlbâi ea, apropiindu-se de el şi de fotoliu. Am văzut lumina aprinsă în camera ta şi apoi – se opri, uitându-se în jos la propriile mâini – cufărul tău din faţa uşii. Pleci undeva?
— Aveam de gând să-ţi spun…
Vocea i se frânse. Nu ar fi trebuit să mintă. Nu intenţionase niciodată să-i dezvăluie planurile lui. Spunându-i, n-ar fi făcut decât să înrăutăţească situaţia. Oricum, deja lăsase lucrurile să meargă prea departe, sperând că, de data aceasta, va fi altfel.
Ea se apropie mai mult, iar privirea îi căzu pe caietul de schiţe. — Mă desenai?
Tonul ei surprins îi aminti ce abis se căscase între ei. Chiar şi după tot timpul petrecut împreună în săptămânile acelea, ea încă nu întrezărea adevărul din spatele atracţiei pe care o simţeau unul pentru altul.
Era bine aşa – sau măcar aceasta era cea mai bună soluţie, în ultimele zile, de când luase hotărârea să plece, se luptase să se desprindă de ea. Efortul îl sleia într-atât de puteri, încât, de îndată ce rămânea singur, trebuia să cedeze dorinţei înăbuşite până atunci de-a o desena. Îşi umpluse caietul de schiţe cu pagini care-i redau gâtul arcuit, claviculele mar-moreene, abisul negru din părul ei. Acum, se uită din nou la desen, nu ruşinat că fusese prins desenând-o, ci mai rău. Când îşi dădu
seama că descoperirea ei – ce îi dădea de gol sentimentele – o va distruge, îl străbătu un fior din cap până-n picioare. Ar fi trebuit să fie mai atent. De fiecare dată începea aşa.
— Lapte călduţ cu o lingură de melasă, murmură el, stând în continuare cu spatele la ea. Apoi adăugă cu tristeţe: te ajută să adormi.
— De unde ştii? Şi mama obişnuia să… — Ştiu, îi spuse, întorcându-se spre ea. Uimirea din vocea ei nu-l surprinse, dar nu putea să-i explice de unde ştia sau să-i spună de câte ori îi administrase exact remediul acesta, când veneau umbrele, şi cum o ţinuse în braţe până adormise.
Îi simţi atingerea de parcă l-ar fi ars prin cămaşă – mâna ei se odihnea delicat pe umărul lui, tăindu-i respiraţia. Încă nu se atinseseră în această viaţă, şi primul contact îl lăsa întotdeauna fără aer. — Răspunde-mi, îi şopti. Pleci?
—Da.
— Atunci, ia-mă cu tine, izbucni ea.
Imediat, el o văzu cum trăgea aer în piept, voind să-şi retragă spusele. Evoluţia emoţiilor i se vădea în cuta ce i se adâncea între ochi: avea să se simtă furioasă, apoi uluită, apoi ruşinată de propria îndrăzneală. Mereu reacţiona aşa, iar el făcuse de prea multe ori greşeala de-a o consola în acele momente.
— Nu, şopti el, amintindu-şi… mereu îşi amintea… mâine plec pe mare. Dacă ţii vreun pic la mine, nu vei mai spune nici un cuvânt.
— Dacă ţin la tine, repetă ea, de parcă ar fi vorbit singură. Te… te iub… — Nu face asta.
—Trebuie s-o spun. Te… te iubesc, sunt sigură, şi dacă pleci…
— Dacă plec, îţi salvez viaţa. Vorbea încet, încercând să ajungă la o parte din ea care ar fi putut să-şi amintească. Oare mai era acolo, îngropată pe undeva? Unele lucruri sunt mai importante decât dragostea. Nu ai cum să înţelegi, dar va trebui să ai încredere în mine.
Ochii ei îi sfredeleau chipul. Apoi făcu un pas în spate şi-şi încrucişa braţele pe piept. Şi asta era vina lui – întotdeauna îi scotea la iveală latura arogantă atunci când îi vorbea de sus.
— Vrei să spui că există lucruri mai importante decât ăsta? îl provocă, luându-i mâinile şi ducându-şi-le la inimă.
Ah, dacă ar fi ştiut ea ce avea să urmeze! Sau măcar dacă el ar fi fost mai puternic şi ar fi fost capabil s-o oprească. Dacă n-o oprea, ea n-avea să înveţe niciodată, iar trecutul nu ar fi făcut decât să se repete, torturându-i pe amândoi iar şi iar.
Căldura familiară a pielii ei sub palmele lui îl făcu să-şi dea capul pe spate şi să geamă. Încerca să îi ignore apropierea, amintirea bine cunoscută a buzelor ei pe ale lui, nefericirea că toate acestea trebuiau să se încheie. Dar degetele ei apăsau atât de uşor peste ale lui. Îi putea simţi inima bătând nebuneşte prin materialul subţire al veşmântului de bumbac.
Ea avea dreptate. Nu mai exista nimic în afară de asta. Nu existase niciodată. Era pe punctul să cedeze şi s-o ia în braţe, când îi zări privirea. Părea că văzuse o fantomă. Se depărta de el, cu mâna la frunte.
— Am o senzaţie foarte ciudată, şopti ea. Nu… oare era deja prea târziu?
Ochii i se îngustară, până ajunseră asemenea celor din desenele lui, şi se întoarse spre el, punându-i mâinile pe piept, iar buzele i se deschiseră în aşteptare:
— Poţi să-mi spui că sunt nebună, dar jur că am mai fost aici înainte…
Aşadar, era prea târziu. El ridică privirea, tremurând, simţind cum coboară întunericul. Se folosi de ultima şansă de a o trage spre el, de a o strânge cu putere în braţe, aşa cum îşi dorea de săptămâni întregi.
De îndată ce buzele lor se contopiră, amândoi rămaseră secătuiţi de puteri. Gustul de caprifoi al gurii ei îl ameţi. Cu cât se lipea mai strâns de el, cu atât stomacul lui se strângea mai mult de plăcere şi agonie. Limba ei o urmări pe a lui, iar flacăra dintre ei se înteţi, devenind mai puternică la fiecare nouă atingere, cu fiecare nouă explorare. Deşi nimic din toate acestea nu era nou. Încăperea se cutremură. În jurul lor se formă o aură strălucitoare.
Ea nu era conştientă de nimic, nu observa nimic, nu înţelegea nimic în afară de sărutul lor. Numai el ştia ce era pe cale să se întâmple, ce însoţitori întunecaţi erau pregătiţi să le întrerupă reuniunea. Cu toate că, din nou, nu era capabil să schimbe cursul, ştia.
Umbrele se învolburară deasupra lor. Atât de aproape, încât ar fi putut să le atingă. Atât de aproape, încât el se întreba dacă ea putea auzi ce şopteau. Se uită cum norul trecea prin faţa ei. Pentru o clipă, zări o sclipire îngrozită formându-i-se în ochi. Apoi nu mai rămase nimic, absolut nimic.

Înger Căzut Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum