Soarele săruta linia orizontului şi apune după o zi călduroasă de toamnă . Acum ,bolta cerească devine roşie . Pădurea prinde un aer straniu şi apa de la izvor parcă curge tot mai uşor . Frunzele moarte căzute din cauza fricii pe care o simt faţă de iarna grea ce va să vină aveau culori desprinse din realitate . Erau atât de frumoase şi de firave . Dar este atât de paradoxal să te bucuri de moartea unor fiinţe . Copacii , parcă plâng , aplecându-şi crengile către pământ .
Mă gândeam să mă întorc în acel oraş în care locuiam de vreo 10 ani , dar eram atât de tristă când mă gândeam că trebuie să las o astfel de frumuseţe în urma mea . În oraşul poluat de fum şi tixit de oameni care nu cunosc adevărata perfecţiune crezând că nu există . Din păcate trebuia să mă ridic de pe pământul pe care l-am îmbrăţişat timp de trei zile şi să merg către acel loc numit “acasă “, cel puţin aşa îl numesc oameni obişnuiţi locul în care petrec câteva ore din noapte . Din punctul meu de vedere cuvântul “acasă” reprezintă mult mai mult decât un loc , cu câţiva pereţi înseamnă un loc în care poţi fi tu însuţi fără a fi criticat . Un loc în care poţi fi singur şi unul în care îţi poţi auzi gândurile .
