Fata de la răscruce (on hold)

1. Gustul amar al realității

        Ce s-ar întâmpla dacă cineva ţi-ar cere să redai în cuvinte ceea ce trăieşti în clipa în care vezi îndreptându-se spre tine un camion de mare tonaj?

        Ai putea, oare, să descrii toate acele senzații care îți traversează întreaga ființă? Ai putea, oare, să schițezi un singur semnal din multitudinea celor care îți sunt transmise de creierul în alertă? Ai putea, oare, să spui ceea ce simți când ai impresia că toată viața îți trece razant prin fața ochilor?

        E noapte. Întuneric. Şi tu vrei să traversezi strada. Luminile puternice te orbesc. Şi plouă. Stropii reci te udă până la piele. Şi stai pe loc. Eşti de neclintit, de parcă picioarele ţi se scufundă în asfalt pentru câteva fracţiuni de secundă. Respiraţia ţi se îngreunează, gândurile vin de-a valma. Ce faci?

        Când tu ai fi în faţa lui, fără nimic altceva în jur, cum ai reacţiona?

        Ai fugi?

        Ai leşina?

        Sau ai sta pe loc?

        Cei mai mulţi ar fugi. Prea puţini ar leşina. Dar nimeni nu ar sta în loc.

        Nimeni, cu excepţia mea.

        Mereu am ales răul cel mai mare. Răul suprem. Aş fi putut face orice; mi-aş fi putut înţepa toate degetele cosând perechi întregi de poante sau mi-aş fi putut juli genunchii frecând podeaua sălii de antrenamente. Sau aş fi putut servi cafea la Starbucks până ce aş fi văzut doar pahare de carton în faţa ochilor. Nu ar fi contat. Indiferent ce aş fi făcut, ar fi reprezentat cel mai mic rău.

        Dar am ales dansul. Mereu dansul. Doar că nu am mai ţinut cont de scena pe care îmi susţineam reprezentaţia, astfel că m-am supus regulilor locului respectiv.

        Bodegă murdară – dans murdar.

        Aş fi vrut să o fac pe mama fericită. Era cel mai mare vis al meu. Să fiu cea mai bună şi să urmez parcursul idolului său, Agnes de Mille, faimoasa coregrafă şi dansatoare al cărei nume l-am primit. Eram dedicată. Tânjeam să fiu remarcată. Doar eu îi mai rămăsesem după ce tata ne-a părăsit.

        Uneori, chiar şi după atât amar de vreme, aş vrea să-mi văd ochii luminând şi un alt chip – chipul bărbatului care mi-a dat viață.

        Ultimele amintiri cu el sunt prea vagi. Chiar dacă mama se chinuia să mă convingă contrariul, în sufletul meu se înrădăcinase credinţa că noi nu îi fuseserăm de ajuns. Sau chiar îndeajuns de bune pentru a-l completa ca și om. Iar acestea au fost faptele, trăirile care au declanşat spiritul meu competitiv. În adâncul sufletului, eram conştientă pentru ce o făceam. Râvneam să fiu cea mai bună, să ating acea performanţă nesperată, iar el să audă şi să se întoarcă la noi. Să fie mândru de mine şi să rămână. Să nu mai visez vreodată la scârţâitul melodios al uşii pe care el ar fi deschis-o. Să nu-i mai iubesc fantasma care m-ar fi mângâiat pe obraz şi mi-ar fi spus că e în regulă să mă trezesc pentru că niciodată nu aveam să mai fiu singură.

        Ştiam că rezultatele vin după sacrificii majore şi extrem de multă muncă, aşa că nu mi s-a scurs vreo lacrimă pe obraz. Accidentările erau la ordinea zilei, dar nu am plâns, nu am oftat. M-am menţinut fermă pe poziţii, chiar dacă eram abia o mână de om. O mână de om, dar cu visuri măreţe – visuri care, unele au crescut în acelaşi ritm cu mine, altele s-au spulberat ca sunetul vântului printre acoperişuri vechi.

        Îmi făcusem planuri de viitor, dar toate s-au risipit când boala mamei s-a accentuat. Iar atunci mi-a rămas doar crunta realitate – aceea în care Agnes a ales pantofii înalţi în detrimentul poantelor, renunțând la ele, şi-a luat rămas-bun de la fericire, îmbrăţişând sacrificiul, şi a abandonat libertatea pentru a se trezi în mijlocul unui calvar din care a văzut o singură ieşire.