În lipsă de...tine

1.

Ploaia era destul de măruntă, iar frigul destul de apăsător pentru luna octombrie. Luna avea o strălucire pălitoare sub praful de stele rece ce-mi cuprindea sufletul...înghețându-l şi pe el. Căldura luă odată cu ea şi zâmbetul meu, şi fericirea din exterior...luă cu ea şi persoane, iar asta cred că doare şi mai tare. Uneori nu ne alegem cu cine să rămânem, uneori nu putem forța oamenii să ne iubească doar din simplu fapt că noi îi iubim, uneori trebuie lăsați să plece. Cred că aceasta este cea mai mare dovadă de iubire, să fii de acord cu plecarea cuiva, iar când se mai întoarce ocazional... să fii acolo ca şi când nimic nu s-a întâmplat, să-i fii alături ca om, ca prieten, ca iubită aşteptandu-te în orice clipă să plece iar. Vin, le pansezi rănile făcute de alții apoi pleaca iar şi iar. Istoria se repetă, dar până când? Ştiți, e ciudat cum ființele cu sufletul gol de lângă noi nu apreciaza efortul enorm de a ne stăpânii lacrimile, de a nu țipa când totul se prăbuseşte, de a rămâne calmi pentru a-i salva din întunericul arzător ce-i cuprind la ore târzii, de a le stinge dorul din când în când cu o îmbrățişare. Se spune că mai devreme sau mai târziu ne dăm seama de greşelile făcute, dar te-ai întrebat vreodată de ce scuzele nu mai au relevanță? Pentru că deşi cu timpul rănile se vindecă, rămân cicatrici care dacă sunt atinse dor al dracului de tare. Cu toate astea, eu am găsit remediul. Adrenalina mă ține în viață, mă face să trăiesc, mă face să îl simt langă mine. Impărțind aceeaşi pasiune, cănd sunt pe motocicletă şi-mi las gândurile în bătaia vântului de octombrie, îl simt cu mine, iar amintirea cu respirația lui încinsă îmi pastrează corpul in flacari, tremurand odată cu motorul ce se află sub mine, torcând şi ambalându-se ca o fiară gata de luptă.