Panza invechita, inramata in aur patinat,
prafuita si demodata...
Cine mai suspina, azi, dupa o dragoste desueta,
din aceea care te albeste,
te soarbe din tine si te reda infinitului,
negandit, necantarit
si atat de altfel expus, cu radacinile in aer,
ratacit si plin de cioburi de stele...?
Dragostea nu-i ca o vitrina,
frumos colorata si luminata, unde totul e clar,
dragostea e locul in care fugi de lume,
trantesti usa, tragi draperiile
si-acolo, in intunericul cald, jilav,
te lasi doborat,
cazi in genunchi fara voie, naucit
si-ncepi, disperat, a suci si rasuci,
cu mainile tremurand,
ciucurii spaimelor, nodurile vietii,
iar si iar, pana stii...
Apoi, deschizi usa
si lasi lumina sa te spele, pana cand soarele,
iti memoreaza umbrele,
si te picteaza pe panza din salon,
in culorile pribegite indelung
printre stele, ganduri si trupuri...
Asta ar trebui sa fie dragostea,
paine rumena si aburind,
taiata in parti egale cu durere ...
