Keeping Secrets

Capitolul 10

-Stai, stai!, aud de undeva din întunericul mort în timp ce încercam să găsesc neîndemânatic clanța uşii.

Vocea blândă mă îndeamnă să o ascult, aşa că revin în pozitia de şezut în care aterizasem anterior. O lumină puternică unidirecțională îşi face cale către mine forțându-mă în mod instinctiv să-mi pun mâna în dreptul ochilor spre a nu-mi fi afectată vederea. 

-Dumnezeule! Christine, eşti bine?!

Undele sonore acute, ca ale unei soprane, reuşesc să-mi înjunghie barbar auzul şi cu sfială privesc spre ea.

Acum, o lumină slaba comparativ cu cea de lanternă se răspandeşte în încăpere în doar câteva secunde, iar femeia cu un chip mult prea cunoscut mie mă îndeamnă să mă ridic, întinzându-şi mâna înspre corpul meu rece.
Cu o delicatețe ruptă parcă din Rai mă ghidează spre canapeaua din fața unui şemineu unde cărbunii încinşi nu mai scânteiau nicio flacără măcar, şi aşezându-se odată cu mine îmi spune:

-Cum de ai ajuns aici?

Înghit în sec şi mă uit cu teamă eşuând lamentabil în formularea un răspuns corect, coerent şi complet. Mă priveşte parcă cu milă şi blândețe ridicându-se apoi să ia câteva prosoape în timp ce mă analizează pe fugă cu coada ochiului. Mi le întinde apoi îmi face semn către camera paralelă cu canapeaua iar eu pot realiza că îmi spune subtil că trebuie să-mi fac un duş rapid.
Rănile nu împiedică sentimentul de jenă intensă să apară, astfel încât mă decid să îi vorbesc:

- Scuză-mi reținerile neintenționate, doar că încep să nu-mi mai simt trupul de durere, ceea ce mă împiedică atenția să se distribuie şi spre altceva.

- Ce-ar fi să dai cu puțină apă pe tine iar apoi să mă laşi să mă uit la rănile alea? Dacă nu te descurci de una singură, nu văd de ce nu te-aş putea ajuta...

-Sunt bine. Revin în câteva minute.

Iar cu asta, mă ridic. Creierul îmi socoteşte asta puțin prea forțat dar membrele mi-o iau pe dinainte şi mă ghidează spre baie.
Închid uşa expirând puternic pe gură lipindu-mi apoi spatele de lemnul alb, dur, lucruri pe care în general eu le văd în antiteză. Din răsputeri mă chinui să-mi golesc mintea de întâmplările anterioare şi să mă concentrez pe singurul lucru care contează: să mă întorc acasă.
Aşadar, cu ultimele puteri rămase, scap de hainele bărbăteşti aruncându-le undeva lângă toaletă. Îmi privesc reflexia în oglindă, unde mici lacrimi se formează la colțurile ochilor mei, nu de durere, nu de milă, ci de dor. Nu neapărat de dorul de acasă. De David. Ci de dorul de mine. De Christine Davis. De o femeie blândă, dar sigură pe sine, de o femeie calculată şi persuasivă, de o luptătoare. Însă, Christine cea de acum, este o femeie slabă, naivă, mizerabilă care aşteaptă soluții şi răspunsuri luate de-a gata.
Înainte de a mă autodistruge şi mai mult, ciocănitul în uşă al drăguței femei cu scurta verificare "Eşti bine?", mă trezeşte din tristele aduceri aminte şi mă forțează să mă bag în cabina de duş.
Aleg să las numai apa rece să-mi scalde corpul şi mai rece preț de câteva minute în care lent îmi mişc mainile pe pielea-mi murdară, după care o reglez la o temperatură mai mare, pentru a mă încălzi. Țin săpunul în palme şi mi-l trec peste brațe ca şi cum aş întinde untul scos din frigider pe o felie de pâine crocantă; ceva rigid peste ceva rigid. Deschid ochii şi analizez săpunul, neînțelegând de ce nu se formează spuma. Pentru că era o piatră. De ce ai avea o piatră în baie?, ar fi întrebarea. Pentru că pietrele îți folosesc la orice, chiar şi la duş, ar fi răspunsul. Unul dintre ele poate.

Dacă tot nu te face nimeni să râzi, fă-te singură, Christine! Mă încurajază conştiința mea pe care o s-o cheme Sarah de pe acum. Delierez, e clar.