I) Trenul
M-am urcat in acel tren stiind doar ca aceasta calatorie ori va dura mai mult decat ar trebui ori se va termina inainte sa apuc sa ma bucur de ea. Nu conta unde ajung, atata timp cat drumul avea sa fie o experienta unica. Trenul mergea din ce in ce mai repede, greu te puteai obisnui cu golul din stomac provocat de acceleratia spontana si neregulata. Am trecut de prima statie, de a doua, de a treia, vroiam sa stiu unde se termina chiar daca statia finala anunta un sfarsit asigurat al calatorilor. Am fost avertizata de prea multe ori, am fost sfatuita de prea multi oameni care s-au inselat. Sfarsitul nu a fost nici indeajuns de lung incat sa fie dureros, nici indeajuns de intens sa il consider deosebit. A fost scurt si lung, banal si incitant, a fost ceva ce as repeta si nu as mai face niciodata. Probabil ma obisnuisem deja cu ritmul alert si deloc regulat al trenului, care anunta cu fiecare ocazie un posibil final, sau poate nu eram pregatita sa fiu aruncata in acel infinit infern, insa n-a durut asa cum ma asteptam. Poate o intindere de apa care asteapta cu nerabdare sa ma amorteasca cu durerea provocata de impact, poate un pat de flori care asteapta sa acopere cu timpul ce a mai ramas din mine, e la capatul acestui nesfarsit. Cred ca m-am apropiat prea mult si prea devreme de acea margine necrutatoare a trenului. Sfarsitul nu a fost amorteala provocata de apa sau disparitia provocata de flori, a fost durerea asteptarii, caci asteptarea e mai rea decat insusi durerea, decat insusi nimicul in care am fost aruncata de alegerea destinului . Nu am vrut asta, nu am vrut un final neterminat.
