CEAŢĂ CU MIROS DE CLOR

I

 Ai putea sa incerci sa accepti, inainte sa intelegi. La inceput, s-ar putea sa ti se para imposibil chiar si simplul gand de a  te obisnui cu ideea. Este singura usa deschisa pentru cei care se simt legati sentimental de o persoana care s-a pierdut in interiorul iadului. Chiar daca o privesti stand indiferenta in fata ta, ea defapt este in fundul iadului, arde, se topeste, iti zambeste vag, apoi arde din nou. Trebuie doar sa accepti ca totul este posibil, chiar si durerea pe care o ignori si falsa bucurie, chiar si faptul ca rasul acela molipsitor care obisnuieste sa te faca dependent de frumusetea interioara unei personae este ceva inselator. Acum, in mod normal, urmeaza sa te intrebi de unde venea dependenta ta daca totul era ceva inselator. Ai fost atat de slab incat sa cad prada unei iluzi? Dar sentimentele nu tin cont si nici nu au nevoie de intrebari si raspunsuri. Tocmai forta din care se naste incertitudinea ta este cea care face ca totul in jurul ei sa fie atins de moarte. E ca un virus.

Poate ca iluzia, la randul ei, este doar o iluzie.  

Deja stiu ca nu o sa pot ternina ce am inceput si totus, incep. Nu o fac pentru ca mi-a mai ramas putina speranta. Defapt, nu am nici un motiv adevarat. Trebuie sa scriu. Mai stiu si ca ceea ce scriu nu are logica si ca dau viata mortii care vrea sa imi ia sufletul. Tot ce pot sa fac este sa incerc, cu toate ca nu va rezulta nimic. Dorinta de a incerca ma mentine intr-un echilibru relativ. E ca si cum ceva m-ar chema, m-ar indemna, sa o fac, dar probabil nu este nici o forta divina, ci doar mintea mea irationala.

Nu pot face diferenta dintre spirit si ratiune. Defapt nici nu sunt capabila sa imi amintesc daca eu am beneficiat vreodata de asa ceva. Ma simt ca si cum interiorul meu functioneaza cu un altfel de mecanism, este ca un vortex care capteaza tot ce intalneste. Sensul de cirulatie este unic. Nimic nu se mai intoarce inapoi in lumea de afara. Inauntrul meu e un fel de gaura neagra care, dupa ce inghite tot universul, nu-i mai ramane decat se inghita pe ea insasi. Ideea unui univers compresat in el insusi ma face sa ma gandesc, cumva, la Big-Beng doar ca invers...la moartea Big-Beng-ului. 

Devin din nou paranoica, imi dau seama, dar nu ma pot opri caci face parte din stilul meu de viata sa privesc totul din propriul meu unghi. Singurul lucru real si sigur este delirul, caci totul este un delir. De ce toti oamenii spun ca isi traiesc viata? Eu cred ca ea ne traieste pe noi. Asta se presupune ca este lupta pe care trebuie sa o avem cu noi insine, dar defapt este mai mult de atat. Trebuie sa ne controlam destinul inainte ca el sa puna stapanire pe noi. Ma iubesc. De ce sa lupt cu mine pentru a deveni mai buna cand urasc sa fiu perfecta? Nu vreau sa ma schimb. 

 Privesc norii care isi modifica forma, stand pe spate in iarba din curtea sanatoriului. Sper ca si cerul ma priveste, deaceea ii zambesc. Sper ca norii sa nu ma uite niciodata, iar iarba si pamantul sa ma simta. Dar cum ar putea norii sa nu ma uite niciodata cand ei se risipesc atat de repede? Exista o parte din mine care se risipeste precum norii. Este pretul pe care il platesc fetele bune.

Medicul a spus ca nimeni nu poate stii in cat timp imi voi reveni sau daca imi voi reveni vreodata. Mi-as putea petrece aici umatorii 10 ani din viata sau doar cateva saptamani. Si de ce? De ce as vrea sa plec?

A trecut aproape o saptamana decand nu am mai vorbit. Asta ii ingrijoreaza cel mai mult pe doctori. Au incercat sa ma convinga sa comunic cu ei verbal sau prin scris dar in final au renuntat, ajungand la concluzia ca nu este bine sa fiu presata. Ei spun ca sansele mele de a comunica cu cineva scad odata cu trecerea timpului. Adica, daca nu vorbesc timp de cateva saptamani, imi va fi din ce in ce mai greu sa o fac in urmatoatrea luna. As vrea sa spun tuturor tot ce gandesc. Chiar imi doresc ca ei sa afle, insa nu pot. Sper sa ma inteleaga si sa nu ma acuze. Daca ar fi in locul meu ar stii de ce tac. Inca nu sunt pregatita sa vorbesc. Sunt speriata de reactia pe care o vor avea atunci cand voi spune ceva. In afara de asta, am de respectat un program nu prea strict si un tratament medicamentos. Una din asistentele noi a avut ceva probleme in a imi administra tratamentul iar asta mi s-a parut amuzant. Incerca sa afle de la mine ce doza din acele pastile luasem pana atunci. Mare greseala. In timp ce vorbea disperata cu mine i-am ras in fata, gest care a scos-o din minti pentru cateva secunde. In cele din urma a apelat la medic. Ma intreb cine adusese asistenta asta intr-un sanatoriu de tulburari mentale si de comportament. O asistenta slab pregatita ar fi periculoasa pentru pacientii inconstienti. Cel mai mult ma amuza faptul ca ea se straduia atat de mult sa imi dea pastilele corect fara sa stie ca urma sa imi bag degetele pe gat si sa le vomit. Dupa ce si-au dat seama, au inceput sa ma tina legata cateva ore dupa ce luam fiecare medicament, caci administrarea intravenoasa era destul de dificil de realizat, avand in vedere atacurile mele de panica frecvente cu care se confruntau. Era gresit ceea ce faceau, asa ca au renuntat repede la aplicarea acestei  masuri din mai multe motive. Nu eram un pacient fara discernamat, iar psihiatrul se aratase uimit de un lucru. A spus ca nu mai intalnise niciodata o persoana cu un caracter de fier ca al meu, atat de sigura pe ea si pe propriile convingeri. sunt sigura ca facandu-mi aceste destainuiri pline de ironie a vrut sa spuna ca sunt o pacoste. Da, ma consira o persoana nu un pacient, ceea ce m-a bucurat. El a fost cel care a decis ca nu trebuie sa mai fiu legata niciodata atata timp cat am discernamant si constientizez totul si ca orice lipsa de libertate m-ar putea traumatiza si mai rau. Avea dreptate partial. In unele momente, reprezentam un pericol pentru mine insami, de aceea eram supravegheata. Pentru mine ca pacient putea fi traumatizant orice, dar ca persoana puteam sa indur orice, dupa cum el insusi afirmase. Si totusi, ceva declansase  declinul meu. Din lipsa libertatii de exprimare am ajuns in acest sanatoriu. Considera ca pastilele isi fac efectul pe timp scurt si ca luandu-le, in timp voi deveni dependenta de ele iar starea mea va fi doar aparent mai buna. Nu puteam continua sa iau pastile puternice la infinit, asa ca s-a inceput conturarea ideii de a depune vointa. 

Nu am acceptat ca viata mea sa depinda de decizia altora si de pastilele lor. M-au lasat sa vomit pastilele si mancarea, bulimia fiind una din afectiunile mele. Au crezut ca lasandu-mi putina libertate ma vor pacali ca sunt stapana pe situatie, libera sa iau decizii si asteptau o evolutie a starii mele psihice. Dar eu voiam mai mult, mult mai mult. Voiam inapoi tot ce imi fusese luat, dar nici medicii, nici medicamentele nu imi puteau aduce, caci nimeni nu stia si nici macar eu nu imi mai aminteam ce imi lipsea defapt.

Cel mai de pret lucru e tacerea. A mea si celorlalti...

Nici norii si nici iarba nu vorbesc si sunt mai fericite. Doar ele ma inteleg.