CEAŢĂ CU MIROS DE CLOR

II

 -Aillan, ajunge! Te rog sa nu mai aduci asta in discutie! Ma incercau lacrimile insa eram prea obosita sufleteste sa mai plang. Ti-am spus de zeci de ori... nu pot, nu pot sa raman singura iar atunci cand sunt cu cineva ma simt atat de rau incat imi vine sa intru in pamant sau sa imi smulg parul din cap. Urasc sa stau in casa! Lacrimile au inceput sa imi curga din pleoapele inclestate.

 -Cum adica te simti rau? M-a intrebat Aillan cu mila in voce, prinzandu-mi umerii cu mainile si tragandu-ma mai aproape de el.

 -Nu stiu Aillan.

 Pe chipul lui observam furia. Nu putea sa faca nimic in legatura cu asta. Nu intelegea nimic si cred ca asta il ranea pe moment.

 -Ce-i cu tine? Ofta si privirea i se pierdu, apoi ma cuprinse cu brate lui lungi.

 Eu si Aillan locuiam la cateva minute distanta unul de celalalt. Eram la inceputul primul an de facultate si erau primele doua luni de cand ne mutasem in acest oras. In ultimul timp am impartit din ce in ce mai des acelas apartament si uneori chiar aceeasi camera. Mai aveam bani sa imi platesc chiria doar pentru inca o luna. Apoi...ar fi trebuit sa abandonez studiile si ma intorc inapoi acasa, sa plec de langa Aillan al meu. Nici nu puteam sa-mi imaginez ca asta avea sa se intample in curand. Aceasta imagine, cu mine si el separati, parea  acum un viitor atat de indepartat incat nici in cele mai adanci batraneti nu il puteam atinge.

 Inca din primul an de liceu stiam ca nu pot trai mai mult de doua zile fara el. In vacantele in care unul dintre noi pleca departe astfel incat nu ne puteam intalni, slabeam ingrozitor pentru ca mi se punea un nod in gat care ma impiedica sa mananc ori decate ori ma gandeam la el si numaram zilele.

 -Nu-i nimic, sunt bine. M-am oprit din plans si i-am indepartat mainile de pe mine. Ai grija sa nu intarzi la cursuri din cauza mea.

 Aillan era deja imbracat, asa ca se indrepta spre usa. La cateva minute dupa ce a plecat, mi-am amintit ca astazi era ziua in care, de obicei venea mai tarziu. Era miercurea in care, dupa amiaza, se lasa ceata. Am luat repede o masca medicala din dulapul din baie din care le depozitam si am luat-o la fuga pe scari in jos, in hainele de casa. Telefonul ii suna ocupat asa ca nu se putea intoarce din drum, decat daca isi amintea ca si-a uitat masca. Am mers pe drumul pe care ne duceam spre facultate impreuna dar nu l-am vazut. Apoi am traversat o trecerea de pietoni foarte aglomerata iar cand am ajuns pe partea cealalta l-am apelat din nou. Acela a fost momentul care a umplut paharul. In timp ce suna telefonul am vrut sa ma intorc din drum, inapoi pe trecerea de pietoni iar imaginea metropolei m-a izbit. Toti oamenii care circulau pe langa mine in toate directiile si galagia si sutele de masini, cladirile inalte... totul se invartea in jurul meu si devenise din ce in ce mai greu sa respir. Simteam cum ma atrage cimentul ca un magnet. Aillan raspunse la telefon.

 -Da...

 -Aillan!

 -Ce s-a intamplat?

 -Ajuta-ma!

 -Esti acasa?

 -Sunt pe strada.

 -Pe care strada?

 -Nu stiu.

*

 A trecut mult timp de atunci. Un timp lung petrecut in sanatoriu. La inceput, Aillan ma vizita de doua ori pe saptamana, vineri si duminica si intreba mereu cat mai e pana vin acasa. Apoi imi spunea ca dupa ce voi "scapa" trebuie sa ma mult la el si sa reiau studiile. De multe ori vorbeam in timp ce ne plimbam pe terenul din jurul sanatoriului printre visini si ciresi, schimband pareri despre cartile pe care le-am citit. Aillan imi aducea carti saptamanal si se amuza mereu pe seama ticurilor mele verbale dar nu ma puteam controla. Cu timpul nu am mai vorbit deloc. Era doar un exercitiu de vointa si autocontrol, pana cand am ramas blocata. 

  Acum, Dr. Burton, psihologul, inca imi respecta decizia de a nu imi trimite vizitatori. Aillan a insistat din nou sa ma viziteze insa fara success. Inainte sa isi puna toata increderea in mine ar fi trebui sa stie cine si cum sunt.  De ce refuza sa inteleaga ca nu imi pot reveni pentru mult timp? Daca plec de aici, daca ma fac bine, este ceva temporar, caci vocile nu pleca niciodata, ci doar se ascund. M-am nascut cu ele. Sunt parte din mine. i-am spus de nenumarate ori. Daca ma vrei pe mine, trebuie sa le iei si pe ele si apoi sa stai acasa, langa mine, zi si noapte ca langa un nou nascut. Ce o sa se aleaga de viata ta? Cate nopti in care te tin treaz ca sa imi spui daca auzi si tu pasi in dreptul ferestrei poti sa induri? Poate ca sunt inchisa intr-un ospiciu, dar asta nu inseamna ca sunt inconstienta. In afara de voci, eu sunt aici pentru ca realitatea pe care o vad eu este cea mai apropiata de adevar. Fara sentimente, fara dorinte, fara durere, fara bucurie, totul e atat de simplu. Asta este tot ce am, simplitate. Simplitate si ignoranta.

 Aillan... nu o sa-i accept vizita, oricat de mult mi-ar lipsi. Eu sunt goala si incapabila sa ii ofer ceva, asa ca el trebuie sa mearga mai departe fara mine, chiar daca va fi nevoie sa il fac sa ma urasca. Este singura mea dorinta, ca el sa nu vina aici. Trebuie sa stam departe unul de celalat. Nu vreau sa ma mai vada asa, ci doar sa tina minte acea parte din mine care l-ar fi iubit si din mormant. Acum trebuie sa creada ca nu mai am nevoie de el. Vreau sa traiesc prin el, prin amintirile lui, caci acolo se afla singurul loc in care sunt inca vie. Increderea lui in mine e cea care ma tine vie. Mai bine as muri de tot decat sa indur lacrimi inca odata, dar trebuie sa fiu puternica pentru el. O sa ii fie mai usor sa ma urasca sau sa isi aduca aminte de mine ca de un film, decat sa ma astepte in zadar.