Am păşit in sala plină de lume pentru a o vedea pe ea. Aşteptasem luni de zile să o aud cântând,în special în acea etapă a concursului.
Păşea pe scena cu încredere. Ăsta e un semn bun. Nu părea să aibă emoţii… Începuse lent, dar în forţă cu primele acorduri ale sonatei „Patetica” a lui Beethoven. Se putea observa un tremurat uşor al mâinilor, dar asta nu părea sa o împiedice in vreun fel. Era hotărâtă. Ştia exact ce vrea. Începusem sa devin din ce in mai curioasa in ceea ce o privea. Forţa, trăire, pasiune, era exact de ce avea nevoie ca sa devina o profesionista. Dar ceva nu era in regula. Se putea observa cum expresia fetei se schimba deodată. Se încrunta la clape si începea sa cânte din ce in ce mai agresiv. Scăpa clape. Uita note. Ceva nu era in regula. Deodată se opri. Toata sala înmărmuri aşteptând sa vadă ce se va întâmpla. Nu se ridica de la pian. Stătea pur si simplu acolo ca o statuie. Apoi se întâmpla ceva de necrezut. Pe chipul acela înmărmurit apăru o strălucire: era o lacrima.
