Alice privea oglinda cu o mare admiraţie şi un anume extaz care o făcea să tresalte la fiecare două secunde. Zâmbea. În momentul respectiv îi treceau prin minte sute de gânduri, însă toate aveau un singur element central: el. Se gândea că fuseseră atâtea momente în care îi trimisese aşa-numitele „semnale pozitive”, încât era imposibil să nu simtă ceva pentru ea.
- Ce frumoasă este dragostea, spuse ea fără să-şi dea seama.
- Aşa crezi?
Tresări la auzul acestei fraze. Era singură în casă şi era convinsă că nu auzise uşa. Şi cu toate o voce rostise clar acele cuvinte.
Închise ochii şi încercă să uite. În câteva scunde reveni la starea de euforie. Începuse să fredoneze. Chiar era îndrăgostită.
- I just want…to say…I love you…
- Chiar crezi că e aşa?
De data asta ţipă. Auzise vocea mai clar ca data trecută. Începuse să tremure toată.
- Nu ai de ce să te sperii de mine, sunt aici doar ca să te ajut. Ca să te „luminez” mai exact.
Nu se putea opri din tremurat. Cine vorbea în felul acesta? Tonul era extrem de rece şi dur. Fiecare literă îi ajunsese până în măduva spinării.
- Îţi înţeleg teama, dar să ştii că ea nu este justificată.
De data aceasta îşi mai revenise în fire. Avea de gând să înfrunte „vocea”.
- Cine eşti şi unde te ascunzi?
Un râs glacial îi răspunse:
- Asta întreabă toată lumea, de fiecare dată. Eu nu sunt altceva decât adevărul de care se tem toţi. Eu sunt realitatea. Vin şi trezesc oamenii din această visare stupidă, care îţi spune ţie spre exemplu, în momentul de faţă că dragostea chiar există. Acea dragoste la care visăm toţi, toată viaţa şi în care tu crezi cu disperare acum. Eu îţi voi arăta însă adevărul: aşa ceva NU există. E doar iluzia în care noi alegem să credem pentru a fi mai fericiţi. Ea nu există însă. Cel puţin, nu pentru tine.
Cuvintele o izbiră ca de un zid. Cine era acest monstru? Cum putea să spună aceste lucruri cu atâta calm. Mai mult ca sigur, o luase razna. Se pregăti să iasă din cameră când auzi din nou vocea.
- Degeaba pleci, eu voi fi aici mereu când o să te întorci să ştii. Te aştept.
Înlemnise. Cu toate astea găsi puterea să rostească o frază:
- Arată-te!
Răspunsul o lovi şi mai tare.
- Vin-o mai aproape.
Fără să-şi dea seama, se îndepărtase de oglindă în momentul în care îşi auzise vocea pentru prima dată, astfel încât acum nu îşi mai vedea reflecţia clar. Se duse aşadar din nou lângă oglindă. În momentul în care îşi revăzu reflecţia începuse iar să tremure.
Într-adevăr, era propria ei reflecţie, însă transformată. Noua reflecţie era mult mai frumoasă decât ea, însă avea în privire ceva straniu, malefic.
- Acum ai văzut şi cine sunt, vorbi încet şi rar reflecţia. Eu sunt tu, sau mai exact o parte din tine. O anume parte din tine.
Încet îşi reveni în fire.
- De ce mi-ai spus toate lucrurile acelea mai devreme?
