Felix stătea pe scaun şi privea în gol. „ Filosofa”, din nou. Se gândea la oameni, la război, la valorile morale.
Luă o carte de pe raft şi începu să o răsfoiască. Cuvinte, simple cuvinte care nu spun nimic. Ce rost au aceste cuvinte?
Se plimbă prin cameră şi se îndreptă spre oglindă. Îşi privi propria reflecţie şi începu să se autodescrie. Din nou cuvinte….care nu spuneau nimic. În altă limbă acea înşiruire de sunete nu ar fi avut nici un sens. Fără să-şi dea seama începu să gândească cu voce tare:
- Ce rost au toate aceste cuvinte?
Mai făcu câţiva paşi prin cameră şi reveni la oglindă.
- Cuvintele creează totuşi un alt univers…dar îl menţin şi pe acesta real…
Îi plăcea să-şi pună întrebări, cu toate că pierdea foarte mult timp din cauza acestui filosofat.
- Sunt un mister nu-i aşa?
Simţi cum inima îi sare din piept. Cine spusese aceste cuvinte? Nu mai era nimeni în camera sau în apropiere şi cu toate astea auzise foarte clar o voce. Nu, o luase razna, doar i se păruse.
- Te întrebi ce rost au, nu-i aşa?
Tresări din nou. Hotărî totuşi să înfrunte vocea.
- Despre ce vorbeşti?
Un râs scurt îi răspunse.
- Despre cuvinte, desigur.
Începu să îşi vină în fire.
- Unde eşti? Întrebă „vocea”.
- Bună întrebare, apropie-te şi vei afla.
- De ce să mă apropii…
- De tine, desigur.
Nu înţelesese de prima dată, apoi fără să-şi dea seama se îndreptă către oglindă. Ceea ce văzu îl lăsă mut de uimire.
În oglindă era într-adevăr reflecţia lui…care însă rânjea la el. Chipul din oglindă arăta exact ca el, însă avea o anumită privire….maliţioasă, şi cu toate astea inteligentă.
- Acum ai aflat şi cine sunt. Eu sunt tu, sau mai exact realitatea din tine care a venit să te lumineze. Îţi ascultam ideile, mare parte din ele nu sunt rele, însă m-am hotărât să mă arăt că să-ţi clarific câteva chestii, ca să te luminez.
- Să mă luminezi cu privire la ce?
- Uite, spre exemplu te întrebai mai devreme ce rost au cuvintele. E o întrebare bună, şi să ştii că nu mulţi oameni se întreabă astfel de lucruri. Tu ai şansa se a fi una dintre acele persoane deosebite care îşi pun întrebări. Şi acum ai nevoie şi de răspunsuri. Aşa că o să te lămuresc punându-ţi mai întâi o întrebare: care crezi tu că e cea mai periculoasă armă din lume?
Prima reacţie ar fi fost să zică bomba nucleară, însă realiză că asta era departe de adevăr. Medită câteva secunde şi apoi răspunse sec:
- Cuvintele.
Reflecţia începu să râdă.
- Eşti perspicace, îmi place. Într-adevăr acesta este răspunsul. Îţi dai seama şi de ce?
- Pentru că…ele creează…ele fac şi desfac lumea…asta e nu?
- Te prinzi repede, îmi place. Într-adevăr, cuvintele fac şi desfac lumea. Ele creează sau recreează o realitate, asta în funcţie de ce vrea vorbitorul. Cei care stăpânesc cuvintele, stăpânesc lumea, n-am dreptate?
- Ba…cred că da…
- Uită-te la marii oratori…oamenii cuvintelor…care au ştiut să atragă de partea lor, prin cuvinte atâţia oameni…. Ideea e să ştii ce să spui, când să spui şi cui să spui…cuvintele sunt totul, spus mai simplu. Uită-te la dictatori…toţi stăpâneau mai mult sau mai puţin oratoria…sau dacă nu, aveau oameni care să le formuleze perfecte pentru a atrage…cuvântul e primul şi ultimul. Şi nu degeaba ai zis tu că face şi desface, cuvintele creează sentimente sau le distrug. Spune fix acele cuvinte pe care vrea o persoană să le audă şi o vei face fericită, spune cele mai rele lucruri despre ea, şi o vei distruge…oamenii care nu stăpânesc cuvintele sunt slabi…stăpâneşte cuvintele şi domină….lasă-te dominat de ele şi vei fi distrus…practic societatea se împarte, în afara altor clasificări, între cei care stăpânesc cuvintele şi cei care nu.
- Există însă şi un pericol…nu-i aşa?
Reflecţia se încruntă şi apoi oftă.
- Ce spuneam de ce care stăpânesc cuvintele…da…cuvintele sunt corupte şi corup…sunt un lucru impur…spre deosebire de sentiment…cuvintele pot modifica realitatea, sentimentele nu…e o sabie cu două tăişuri dacă eşti ceea ce se cheamă om al cuvintelor…marea majoritate se folosesc de acest talent…în scopuri mai mult sau mai puţin personale…fără să le pese de alţii…şi sărmanii…cred cuvintele…
- Cuvintele nu trebuie crezute niciodată…
- Asta aşa e…sau dacă sunt crezute mereu trebuie să existe o urmă de îndoială…adevărul e că nici măcar nu poţi ştii dacă cel din faţa ta mânuieşte arta cuvintelor sau nu…e parte din joc…
- Cel mai oribil joc…realitatea…
- Nu-i aşa?
- Am doar o întrebare…de ce ai apărut aşa…deodată?
- Îţi pui multe întrebări…eşti o persoană inteligentă…şi prefer să te luminez că să devii un om al cuvintelor în loc să fii condus de alţii…deci ce zici?
Felix stătu şi medită o clipă. Să devii un om al cuvintelor…poţi deveni uşor un corupt, un egoist, o persoană maliţioasă. Însă…
- Cred că merită…poate cine ştie…nu o să devin un corupt…
Începu să râdă. Oglinda rânji la el.
- Bună alegere.
Privi din nou la reflecţie şi realiză că se uita la propriul chip, aşa cum era el. Se întâmplase. Acum era oglinda.
