Oceanul în gri

K1

Marţi, 7 septembrie 2017

Aud un strigăt, deschid ochii, mă uit în tavanul alb pe care îl văd în fiecare zi de când am venit în Washington, am 5 ani de când locuiesc aici, împreună cu verișoara mea Rebeca, care acum trage de mine și îmi tot repetă:
-Camyla, ca întotdeauna întârzii la școală!
- Nu-i adevărat eu ma rețin, deja e dimineața?
Ea începe să râdă, mă bucur să o văd zâmbind, aceste zâmbete au lipsit mult timp din viața noastră.
-Da, curând va fi amiază dacă nu te ridici acum din pat.
-Ok. Cât e ora ?
-E ora de mers la școală.
- Bine, mai dorm un pic.
-Nu!
Ma uit la ea, îi văd ochii ei albaștri, care îmi amintesc de mare și zâmbetul ei plăcut, familiar.
Sunt la ora de fizică, stau în ultima bancă, plictisită, mai sunt trei minute până la pauză când aud vocea doamnei Luysa:
-Camyla, te rog să-mi prezinți lecția.
Îi răspund ca deobicei.
- Nu am învățat.
- De ce, am putea să știm și noi?
Vocea mea interioară îmi face ca întotdeauna farse:,,nu poţi să știi, nu e treaba ta", dar i-am promis verișoarei și nu în ultimul rând prietenei mele Rebeca ca voi fi o fată cuminte, cel puțin cu profesorii.
-Motive
-2
-Mulțumim
Sincer, nu ma interesează școală,din clasa a 8-a nu mai stiu cum e să-ți faci temele.Sunt in drum spre casă, într-un moment dat nu mai aud nimic,îmi amintesc doar de zilele trecute din viața mea,acum vocea interioară ma calmează,,totul a trecut, acum e totul bine".
Am ajuns acasă, Rebeca e cu prietenul ei în bucătărie, presupun ca își discută planurile pentru Crăciun.
-Bună
-Camyla, ai venit la timp, mâncarea e gata.
-Super, știu eu când trebuie sa vin, pe fața lui Ian apare un zâmbet.
- Cum a fost la școală, mă întreabă Ian?
-Bine, foarte bine, am doi la fizică.
Nu mă uit la Rebeca, însă îmi dau seama că e tristă, știu, își face griji pentru mine, dar sunt bine, așa cred.
-Camyla, ce planuri ai pentru weekend?
-Ian, nici nu te gândi, nu mai merg in viața mea cu tine la fotbal.
Ei încep să râdă, presupun că și-au amintit ambii cum stăteam înghesuită într-un camion plin cu fotbaliști care țipau la urechile mele sarbatorindu-și câștigul, Ian se uita la mine și îmi spune:
-Pe bune, recunoaște, te-ai distrat?
-Nuu, a fost, nici nu am cuvinte să spun cum a fost.
Am mâncat, până la urmă am decis, sâmbătă ma duc cu Ian la fotbal, îngrozitor, dar nu am de ales Rebeca nu va fi acasă, în acest weekend e la muncă, iar eu nu pot rămâne singură acasă, cu atât mai mult echipa lui Ian trebuie susținută.
-Ian, te urăsc.
- Știu, îi aud râsul, în timp ce urca scările în camera mea.
Seara
Am ieșit afară, mă plimb în Lincoln Park, aerul e curat, e liniște, aici mă simt bine mă simt ca acasă, în liniște și siguranță. Văd copii care se joacă cu părinții lor și într-un moment îmi amintesc tot, încep să merg mai repede, încep să fug, iar la ieșire din parc ma lovesc de cineva, nici nu îmi cer scuze fug cât mai repede, ajung acasă, mă urc sus.

Miercuri,8 septembrie 2017
Din nou o aud pe Rebeca, doar vocea ei mă calmează, în cazul ăsta mă enervează.
-Trezeste-te, e ora 5:30.
Și amândouă intr-o voce ,,E timpul de alergat! "
Imi place să aleg dimineața, mă calmează și mă face să mă simt bine.

Ora 06:00 dimineața

Fug prin Lincoln Park, Rebeca a fugit înainte, de când e cu Ian fuge de parcă ar fi la un meci de fotbal, pe care nu-l pot suporta. Ascult în căști piesa ,,Я просто хочу приехать ", e o piesă in rusă, cunosc limba de pe timpurile când locuiam în Moscova cu părinții mei. Deodată simt prezența cuiva în spate meu, mă sperii, încep să fug din ce în ce mai repede, când mă apucă de mână vreau să strig, dar odată ce mă întorc văd un băiat mai înalt decât mine, cu ochii căprui, se uită la mine și îmi zâmbește.
Eu îi trag o palmă.
- Lasă-mă, nu pune mâna pe mine!
-Iarta-mă că te-am speriat. Nu te supăra. Nu mi-am dat seama. Voiam să îţi înapoieze ceva.
-Dacă vrei palmă înapoi, s-o crezi tu!
El începe să râdă, are un zâmbet plăcut, mă uit mai atent la el și observ că e chiar frumos.
-Un bilet, și-mi întinde biletul pe care l-am pierdut acum câteva zile, am uitat total de el, trebuie să o sun pe cea mai bună prietenă a mea, Davine, să-i spun ca l-am gasit și putem merge vineri la film.
-Oh, mulțumesc.
-Pentru puțin,din nou apare unu zâmbet, dar încă mai sunt speriată așa că îi spun:
-Pa, trebuie să plec, îmi pun căștile în urechi și încep ă fugi.
-Pa, îmi spune.
Ajung acasă Rebeca deja e îmbrăcată :
-Ca întotdeauna, ești ultima și întârzii la școală, îi place uneori să facă mișto.
Nu-i răspund, mă gândesc doar la băiatul din parc, nici nu i-am mulțumit, i-am dat și o palmă ca recompensă. Rebeca se uită la mine în continu.
- Ce e, Rebeca?
-Nimic, doar că torni în ceriale ulei, începe să râdă, mă râd si eu.

Vineri,10 septembrie.
Am vorbit cu Davine, la ora 18:00 se începe filmul, mă așteaptă pe scările cinematograful.
-Bună Camyla, o văd zâmbind, are ochii de culoare verde, buzele mici, părul negru și e mereu îmbujorată, e minunată și mereu spune că-i place accentul meu.
-Bună Devi.
-Ce faci, cum ți-a trecut săptămână?
-Săptămână bine, dar nu și ziua de mâine.
- Să ghicesc, te duci la meci cu Ian?
- Bingo.
Am început să râd, în compania ei mă simt bine, liber la fel cum mă simt cu Rebeca și cu Ian.
Filmul a fost plictisitor, dar Davinei îi plac filmele de dragoste așa că sunt nevoită să le suport. M-am coborât la stația de lângă parc, în seara aceasta aș vrea să fac o plimbare prin parcul Lincoln, aici vara pe la această oră se vede apusul, acum însa sunt doar frunze multicolore iar cerul este acoperit de nori. Mă așez pe o bancă de pe care se văd oamenii trecători, trec cupluri fericite și mame cu copii, familii fericite și oameni ce se întorc de la lucru. Deodată îi văd pe el, băiatul cu ochi căprui, mă ridic în picioare și merg cu pași grăbiți spre el, el merge repede și eu strig.
-Hei,se întoarce și îmi zâmbește.
- Bună...
-Camyla,mă numesc Camyla.
-Niklaus
- Îmi pare bine să te cunosc și îmi cer scuze, îi zâmbesc.
-E în regulă, dar trebuie să remarc că ai o lovitură bună, din nou zâmbește și acum observ ca are gropița în obrazul stâng.
-Mulțumesc, măcar cineva apreciază, acum râdem ambii. Bine, am vrut doar să-ți mulțumesc, acum trebuie să plec.
-E târziu. Am putea să mergem împreună?
Aș vrea să-i spun ,,nu ,nu am putea mergem împreună ", dar nu o voi face, el nu are nicio vină că eu am un astfel de comportament.
- Am putea, îi răspund și mergem încet spre casă.
În drum spre casă nu am spus nimic, el întreba, eu răspunde-am. Am aflat că învățăm amândoi în Kaplan, el este în clasa a 12-a și eu la fel a 12-a , straniu, nu l-am mai văzut niciodată prin colegiu.
- Am ajuns, îi spun și mă uit in ochii lui căprui.
-Locuiești aproape de parc, spune cu o voce calmă. Îmi place calmul lui, e diferit, ceva neobișnuit.
-Da, fac o pauză după care îi spun, noapte bună.
-Noapte bună, îmi răspunde.
Mă întorc să plec dar vocea lui mă oprește.
-Camyla, cum am putea lua legătura.
-La școală, îi răspund scurt și plec.
Ian și Rebeca se uită la film, mă duc în cameră mea și mă pun pe pat, închid ochii.

   Sâmbătă,11 septembrie

E dimineața, o aud pe Rebeca:
-Camyla! Trebuie să te trezești!

Nu-i răspund, presupun că e in jur de ora 09:00, mă cobor din pat și mă îndrept spre bucătărie.
- Bună dimineața, Camy!
-Ar fi fost bună, dacă mai dormeam un pic.
Îl aud pe Ian râzând în hohote:
- Eu cred că-i foarte bună, nu-i așa dragă?

Se apropie și o sărută pe Rebeca.
Aș vrea să folosesc puterea aikidoului (termen psihologic), să-i pun o întrebare, iar el să-mi răspundă cum vreau eu. Îmi place psihologia, ea m-a ajutat mult, la fel cum și gândirea pozitivă, pe care nu prea o folosesc în ultimul timp. Am ajuns la meci, acum stau în tribune și îmi susțin echipa, îi văd pe el, nu pot să cred e chiar el.
Cine e el?!