În Umbra Trandafirilor

Capitolul I

             Desi ii venea sa arunce in el cu tot ce prinde, in primele secunde nu a simtit nimic. Credea ca nu auzise bine. Era sigura ca nu auzise bine. Dar memoria ii spunea cu totul altceva, si ii striga acele cuvinte in minte, auzindu-le cu ecou. Abia atunci cuvintele lui au lovit-o ca si cum un cutit a fost aruncat spre inima ei, nimerind tinta.
             Ii venea sa planga. O durea gatul din cauza acelui nod afurisit si isi simtea lacrimile atacandu-i ochii, dar ea se abtinea. Inca reusea sa o faca. Ura sa planga in fata lui pentru ca de fiecare data auzea replici precum "Voi, femeile, sunteti niste smiorcaite" sau "De ce te mai smiorcai acum?" sau "M-am saturat sa te aud plangand din toate rahaturile!", fiecare cuvant nimicind-o de fiecare data. De data asta nu plangea de frica sau de tristete. Nu. De data asta plangea de nervi.
               Era nervoasa ca au ajuns aici. Era nervoasa ca stia ce facea iubitul ei, dar nu a facut nimic. Mai era nervoasa si ca i-a fost teama sa faca ceva. Era nervoasa pentru ca a continuat cand trebuia sa renunte; ca si-a ascultat inima si nu ratiunea. Ca a stat si a indurat. Ca i-a acceptat toate magariile si nemerniciile. Era nervoasa din multe motive.
                Dar nu era atat de nervoasa doar din cauza acelor lucruri. Nu. Acelea sunt nimicuri. Exista unul mai dat naibii, si anume faptul ca in pantecele ei se dezvolta un omulet. Omuletul lor. Omuletul care, daca il pastreaza, ii va aminti de nemernicul care i-a frant inima inseland-o luni bune. Pana intr-o zi, cand ea l-a gasit cu bagajele facute, gata de plecare.
-Ce faci? l-a intrebat, uitandu-se confuza si infricosata la valize.
-Plec.
-Unde pleci? a intrebat imediat.
-Plec. Ma mut. Ma despart de tine.
         Capul i s-a ridicat extrem de repede ca sa-l poata privi in ochi. Era speriata si confuza. Abia stia cum sa reactioneze.
-De ce te desparti de mine?
-Mi-am gasit pe altcineva.
-...pe altcineva? De ce? Ce s-a intamplat cu noi? Te-ai plictisit de mine? ea devenea tot mai suparata, vocea ei tradand asta. Dar nici nu voia sa ascunda.
-Nu, nu e asta. Doar...copilul...nu sunt pregatit...
      Sesiza o urma de nesiguranta in vocea lui. Dar, chiar si asa, incepea sa vada rosu in fata ochilor.
-Si ce daca nu esti pregatit? Nici eu nu sunt. Nu vreau sa o recunosc, dar acest copil este un accident. Dar chiar si asa, el va fi motivul pentru care trebuie sa ne maturizam. Avem aproape douazeci si cinci de ani. Putem invata impreuna cum sa crestem copilul.
       Inainteaza cu pasi mici in fata lui si ii ia mainile intr-ale ei, dar el si le retrage.
-Nu, Francesca, rosteste pe un ton apasat. Tu nu intelegi. Eu nu vreau acest copil.
-Atunci de ce nu ai vrut naibii sa ne protejam?!
-Nu pot sa continui relatia asta, Francesca. Te rog, nu inrautati situatia mai mult decat este deja.
-Eu sa inrautatesc situatia? Eu?!
       Francesca face un pas inapoi si se intoarce cu spatele la el. Inchide ochii, trage aer adanc in piept, numara pana la zece, apoi expira. Se intoarce inapoi spre iubitul ei.
-Elliot. Hai macar sa incercam. Te rog.
       Voia sa-l roage sa nu o lase singura cu un copil nenascut, dar simtea ca asa ii cersea mila, si nu avea nevoie de asta.
        Elliot clatina din cap, in timp ce fosta lui iubita vorbea.
-Gandeste-te putin la relatia noastra. Chiar vrei sa dai cu piciorul la tot ce a fost intre noi in ultimii cinci ani?
-Tu nu intelegi...mormaia, dar o lasa sa vorbeasca.
-Daca nu vrei un copil, putem renunta la el. Sau il dam unei alte familii dupa ce se va naste.
       O durea ce spunea. Ea isi dorea copilul, dar mai mult isi dorea sa ramana alaturi de barbatul pe care il iubea.
-Nu...
-Elliot, gandeste-te putin.
-Tu nu...
-Macar gandeste-te. Nu vreau sa ne despartim dintr-un asemenea motiv. Mi se pare prostesc.
-Tu nu intelegi, Francesca! rabufneste el, facand-o pe fosta lui iubita sa tresara. Vreau sa ne despartim pentru ca nu vreau un copil! Nu un copil al nostru! Eu nu te mai iubesc, Francesca!
        Acestea au fost cuvintele care au lasat-o muta. Se uita in ochii lui, dar acestia nu reflectau nimic. Nicio emotie, niciun sentiment. Acum era clar pentru ea.
        Vazand ca nu mai spune nimeni nimic, Elliot si-a luat bagajele si s-a indreptat spre usa. Francesca s-a intors si il urmarea cu privirea, simtind cum devenea tot mai scarbita. Si-a intors capul intr-o parte si a vazut o vaza cu flori. Niste trandafiri albi, superbi, primiti de ziua ei de la persoana care are sa iasa din viata ei o data ce trece pragul si dispare dupa geamurile fumurii ale masinii. Fara sa sa-si dea seama, a apucat vaza si a aruncat-o spre el, si a lasat, in sfarsit, lacrimile sa curga. Vaza s-a lovit de peretele de langa usa, facandu-se tandari. Elliot s-a speriat. A ramas pe loc, pret de o secunda, dar nu s-a intors la ea. Stia ca plange.
           Nu voia sa se duca la ea. Nu ii mai pasa. Nu o mai iubea. Totusi, uraste ca a trebuit sa i-o spuna in felul asta.
           Francesca s-a asezat pe canapea, sprijinindu-si capul pe ambele maini. Plangea in hohote si o durea fizic cand facea asta. O durea stomacul. A ales sa se intinda pe canapea cu fata in sus si sa inchida ochii. Cand credea ca incepea sa se linisteasca, incepea sa planga din nou. Si-a pus mainine pe burta unflata abia vizibil si a mangaiat-o. Nici gandul ca va avea un copil nu o mai bucura in acest moment. A tras aer adanc in piept, facand mici salturi din cauza suspinelor. Fara sa-si dea seama, a adormit.