Iubire in declin

Capitolul I

   Singur in cameră. Totul pustiu. Soarele pare că vrea să mă scoată forţat  din casă. Iar eu, eu de fapt nu sunt singur. Sunt înconjurat de 1000 de întrebări la care nu sunt sigur că voi găsi 1000 de răspunsuri. Şi toate întrebările astea o au în centrul universului pe Ea. Când spun ea, spun tipul de fată de care orice băiat se îndrăgosteşte. E frumoasă. Nu cititiorule, nu te gândi numai la frumuseţea exterioară. Priveşte şi dincolo de aspectul fizic. Dacă ar fi să îi enumăr calităţile, nu mi-ar ajunge ani din viaţă, dacă ar fi să îi enumăr defectele, mi-ar lua mai puţin de o secundă. E simplu. Nu are defecte. E fata perfectă, e fata ideală si nu o spun pentru că o iubesc, pentru că sunt îndrăgostit de ea. Nu. Pur şi simplu, e ca atunci când vezi un trening frumos ce ar sta bestial pe tine. Ţi-l doreşti din tot sufletul. Aşa e şi cu ea. Mi-o doresc din tot sufletul, dar nu ştiu dacă sufletul meu e suficient de compatibil cu al ei. Nu-mi pot da seama dacă voi reuşi vreodata să o cuceresc. Pare atat de inabordabilă şi asta mă ambiţioneaza şi mai tare, cel puţin in momentele în care vorbesc cu ea. După, din băiatul cu tupeu, rămane doar un băiat. Fără tupeu. Un băiat ce din nou e singur în camera lui şi tot caută răspunsul la întrebări pe care probabil dacă întâlnea o altă fată nu şi le-ar fi pus. Dar tocmai asta o face atât de specială. Faptul că e mereu în mintea mea. Mănânc, mă gândesc la ea. Mă uit la tv, parcă o văd pe ea. Deschid Pc-ul, o văd pe ea. Prin oraş, o văd pe ea. O văd in oraş chiar dacă nu e. Ştiu , pare ciudat. Dar o asemăn cu orice fată. Orice fată aş cunoaşte, aş întâlni trebuie comparată imediat cu ea. Ea e universul in care mă învârt acum. Şi să vreau nu ştiu dacă am scăpare. Mă gândesc dacă şi eu sunt captiv in mintea ei. Deja a trecut prea mult timp de când nu am vorbit. Mă hotărăsc să o sun.

- Hei, micuţo ! Ce faci tu? eram clar entuziasmat.,deşi vorbisem şi ieri cu ea, simţeam nevoia să o aud din nou.

- Uite abia ce m-am trezit ! îmi răspunde cu acea voce dulce pe care crede-mă ai fi in stare să o înregistrezi şi să o asculţi clipă de clipă în căsti. Nu te-ai sătura niciodată.

- Tu ce faci? continuă ea.

- Tocmai ce a plecat un prieten de la mine, ştii a trebuit să îl ajut la un proiect la informatică si na... Acum sunt singur şi mă gândeam că poate ne vedem ?! aiurea. Doar nu crezi că venise un prieten la mine să facem nu ştiu ce pe la info. Nu, deloc. Doar că trebuia să am acel grad de importanţă. Trebuia să nu îi arăt că sunt nebun după ea, că o iubesc. Nu ar fi mers.

- Păi... nu prea pot. îmi răspunde.

Nu ştiu exact cum să vă descriu ce gândeam în acel moment. Însă i-am răspuns la fel de binedispus ca până atunci.

- Dacă cumva reuşeşti să îţi faci puţin timp, mă anunţi. Ok?

- Desigur, hai te pup ! pa-pa !

- ŞI eu. Pa-pa.

Deşi vorbisem cu ea şi îmi confirmase prin acel desigur că mă va suna, aveam totuşi o nelinişte în ceea ce priveşte un viitor apel de la ea. Simţeam că nu mă va suna. Ce era de făcut? Doar nu o să stau toată ziua in casă. Pe de alta parte dacă ieşi, mai uiţi de necazuri. Necazuri?  Hehe, ea era necazul meu. M-am îmbrăcat şi am ieşit. Era prea frumoasa vremea ca să o privesc din casă. Din nou aceeaşi problemă. Vedeam în toate fetele ce treceau pe lângă mine, dar absolut în toate vedeam câte puţin din ea. Ochii, buzele, părul, înălţimea, stilul de a se îmbrăca... Toate aveau câte puţin din ea , dar niciuna nu putea fi ca ea.

Îl sun pe Dany şi îi spun că am chef de o plimbăreală. Ne întâlnim în faţă la Clasic şi dăm o tură de centru. Între timp luaserăm şi câţiva covrigi, ne aşezăm pe o bancă şi pe lângă faptul că mâncam noi, mai hrăneam şi câţiva porumbei ce veniseră prin preajmă.