Strigăte | Frica de necunoscut

Chapter One.

 Povestea mea a început, în mod ironic, în ziua de Halloween din '94. Mama era foarte fericită că m-am născut, deși am fost la un pas de moarte. Tata era de asemenea surprins.
În primii ani ai copilăriei duceam o viață liniștită într-o casă modestă de la marginea orașului. Locuiam cu părinții și cu bunica mea, care mereu mă trata ca pe o prințesă. În fiecare zi ne plimbam împreună în parc, după care petreceam restul zilei îmbrăcând și coafând păpuși, culegeam flori și ascultam vechile discuri ale mamei cu melodiile celor de la The Beatles, Led Zeppelin sau Johnny Cash. Cel mai mult timp îl petreceam cu bunica deoarece părinții mei erau ocupați cu serviciul.
Într-o zi, pe când aveam 10 ani, bunica mea s-a îmbolnăvit grav și nu peste mult timp a murit. Eu și mama am fost foarte afectate de pierderea ei, la fel și tata, motiv pentru care şi-a luat concediu un timp. Din păcate, pentru că el nu mai muncea, mama trebuia să lucreze dublu, iar uneori era nevoită chiar și să plece în străinătate. Aici au apărut certurile.
În toamna lui 2006, la doi ani de când mama mea plecase, am primit o scrisoare în care ne anunța că va sosi peste câteva zile. Într-o seară m-am trezit din cauza unor țipete. Am coborât la parter să văd ce se întâmplă și am văzut-o pe mama. Eram extrem de fericită că în sfârșit era acasă, nici nu îmi mai păsa de țipetele auzite înainte. Tata a plecat și ne-a lăsat singure în bucătărie.

- De ce e tati supărat?
- Nu e supărat, dragă. Hai, du-te la culcare.

Am făcut ce mi-a zis, fără să mă mai gândesc la faptul că ai mei tocmai se certaseră. Am adormit repede, cu gândul la mama și la cât de mult mi-a lipsit.
Când m-am trezit, în casă era o liniște deplină. Am mers în bucătărie, așteptându-mă să o găsesc pe mama, pregătind delicioasele ei clătite cu banane. Acolo însă era doar tata, care duhnea a alcool. Nu am spus nimic și am plecat spre dormitorul mamei.

- Mami, trezește-te... Mami!
-
Strigam degeaba, căci ea nu se trezea. Speriată, m-am apropiat de patul ei și am dat pătura la o parte. Sub ea era doar o grămadă de perne. Din fericire nu pățise nimic. Am ieșit din dormitor și am dat nas în nas cu tata, care mă privea încruntat.

- Ce căutai acolo? s-a răstit el la mine.
- Eu... am vrut doar să o trezesc pe mami, dar se pare că nu e în pat.
- Atunci dispari de aici!

De la moartea bunicii și de la plecarea mamei, tata începuse să fie cu totul altă persoană. Striga mereu la mine, uneori și fără motiv, era beat în fiecare zi, iar uneori lipsea de acasă o noapte întreagă.
Văzând că mama nu era în casă, am decis să o caut pe afară. Am ieșit în curte, pășind desculță pe iarba proaspătă și chicotind din când în când la atingerea delicată a firelor pe tălpile mele. Am căutat prin toată curtea, dar nici urmă de mama.
Deodată am început să simt un miros ciudat venind de la subsol. Am coborât să aflu proveniența acestuia. Subsolul mă înspăimânta, însă curiozitatea m-a făcut să uit de teamă. Cu o mână sprijinindu-mă de balustrada scărilor, am căutat întrerupătorul. Am apăsat, iar în următoarea secundă am rămas șocată. Pereții subsolului erau plini de sânge proaspăt, iar de tavan atârna un lanț de care era agățat cu un cârlig chiar capul mamei mele.
Stăteam nemișcată și priveam îngrozită cadavrul ființei care m-a adus pe lume, iar lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraji. Pur și simplu nu îmi venea să cred că mama era moartă.
Principalul suspect era, desigur, tatăl meu. Întrebarea era: de ce și-ar fi ucis propria soție? Mă temeam pentru soarta mea, însă trebuia să aflu ce îl determinase pe tata să facă un lucru atât de îngrozitor.
După ce mi-am revenit din șocul creat de cele văzute, m-am întors în casă. Tata era plecat, cel probabil la bar. Acela era un moment prielnic să îmi încep investigațiile.
Primul loc în care am căutat a fost biroul tatei. Era o încăpere largă și luminoasă. Mirosul proaspăt de pin care intra pe fereastră era o încântare pentru oricine. Pereții erau acoperiți cu un tapet de un alb gălbui, iar mobilierul vechi încă nu își pierduse luciul. M-am îndreptat către biroul din mijlocul camerei, fiindcă știam că tata își păstra acolo toate lucrurile importante. Acesta era neatins, având în vedere faptul că renunțase la slujbă. Deasupra lui era o lampă roșie, un tablou de familie spart, chiar în ziua în care mama plecase în străinătate -și un laptop Acer pe care i-l cumpărasem eu și mama ca un mod de a-i cere iertare pentru că stricasem vechiul laptop.
Biroul avea, de asemenea, trei sertare. În primul sertar era colecția de stilouri și pixuri ale tatei, avea obiceiul să colecționeze orice, și niște foi albe. Am deschis al doilea sertar, niște documente și un pistol pe care tata îl cumpărase după ce a fost atacat în drum spre casă. Mă bucurasem că l-a lăsat acolo, altfel alcoolul l-ar fi îndemnat la păcate, nu că ar fi fost el un sfânt după ce i-a făcut mamei. Al treilea sertar era încuiat. Așadar, aici se afla răspunsul la întrebarea mea. Aveam două opțiuni: să sparg încuietoarea, ceea ce ar fi fost riscant, căci tata și-ar fi dat seama sau să fac rost de cheie. Am ales calea mai puțin violentă, dar care mi-ar fi consumat răbdarea.
Din păcate, tocmai când începusem să caut cheia, se auzi ușa de la intrare. Tata ajunsese acasă. Am ieșit repede din birou și m-am încuiat în cameră. M-am ascuns sub pătură și am început să plâng.

- Ți-am spus că așa se va întâmpla, trebuia să ai grijă!
- Îmi... îmi pare rău... Ai auzit ce a spus doctorul, moartea nu putea fi evitată...
- Nu îmi pasă ce a spus doctorul, e vina ta!
- Fiule, încearcă să te calmezi. Pe toți ne-a afectat moartea micuțului, dar...nu e vina ei.
- El trebuia să se nască!

M-am trezit brusc, realizând că adormisem plângând. M-am uitat speriată la ceas: 13:38. Am petrecut câteva minute holbându-mă la tavan, când mi-am amintit că visasem ceva ciudat. Acei oameni... micuțul... un copilaș care a murit înainte să se nască. Nu am reușit să văd chipurile acelor oameni, dar vocile lor semănau cu cele ale mamei, tatei și bunicii. Eh, a fost doar un vis.
M-am ridicat din pat și am coborât în bucătărie să mănânc, deoarece stomacul meu se revolta. Pe masa din lemn am găsit un bilețel, cu un scris care îmi era familiar (reușea să scrie frumos chiar și mort de beat). Am citit în gând: "Am plecat să vorbesc cu șeful. Cred că o să mă angajez din nou. Mama e în vizită la mătușa. Uită-te sub masă. TATA."
Și își imagina că o să îi cred minciuna.
M-am uitat totuși sub masă - curiozitatea mea e un punct slab și am văzut o cutie împachetată cu o hârtie cu motiv floral și o fundă albă. Părea genul acela de farsă când "victima" deschide cutia și un arc îi aruncă în față o plăcintă, sau chiar mai grav, un topor. Cu frică, am deschis cutia. În ea era o rochie albă simplă, cu bretele subțiri, lungă până sub genunchi. Lângă ea era un bilet pe care scria: "La mulți ani, draga mea! Sper să îți placă ce ți-am luat. Mama te iubește, ține minte asta." Uitasem total de ziua mea. M-am prăbușit pe podea și am început să plâng. Tata devenise un monstru. Mi-a omorât mama, și-a omorât propria soție. Nu mai aveam pe nimeni. Împărțeam locuința cu un criminal.

- Sper că îți place cadoul, draga mea.

Tata mă surprinse în bucătărie, desfăcând cadoul. Nu puteam să îl privesc, altfel ar fi văzut că plâng și probabil ar fi intrat la bănuieli. Mi-am șters lacrimile, am inspirat adânc și i-am răspuns.

- Da, e frumos. Mulțumesc... tati.

Am luat cutia și m-am îndreptat spre etaj. Urcând scările, am observat că tata mergea în birou. M-am apropiat încet și am pândit prin broasca ușii. Tata a scos o cheiță aurie din buzunar și a deschis cu ea sertarul în care bănuiam că se afla răspunsul. Din el a scos un jurnal cu copertă neagră de piele, apoi și-a turnat whiskey în pahar și a început să scrie. Acel jurnal era ceea ce căutam. Trebuia să pun mâna pe el. Problema era următoarea: cum urma să fac rost de cheie, dacă tata o purta mereu la el? M-am dus în cameră și am început să mă gândesc la un mic plan.