Strigăte | Frica de necunoscut

Chapter Two.

Am așteptat venirea serii ca să îmi pot pune în aplicare planul. Totul era simplu, trebuia să iau pantalonii tatei, să fur cheia și jurnalul urma să fie al meu. Am stat în camera mea, fără să scot vreun zgomot, așteptând ca tata să adoarmă. După aproape jumătate de oră m-am îndreptat spre dormitorul lui. Am deschis ușa cât de încet am putut, încercând să nu îl trezesc, și am intrat. Pășeam cu grijă, în așa fel încât să nu fac zgomot. M-am apropiat de cuierul unde erau agățați pantalonii uzați pe care tata îi purta zilnic. Eram la un pas de a-mi îndeplini scopul când ușa s-a deschis. Tata m-a privit uimit, apoi s-a încruntat și a început să strige:
- Ce naiba cauți în dormitorul meu la ora asta, nenorocito? Și ce crezi că faci cu ăia?
Era roșu de furie. M-a apucat strâns de încheietură și m-a tras către el atât de tare încat am scăpat cheia din mână.
- Așa deci. Credeai că mă poți prosti, micuțo? Ești destul de inteligentă pentru o mucoasă de 13 ani.
- Știu ce i-ai făcut mamei, o să ajungi la închisoare! Asta merită un monstru ca tine!
- Nu o să apuci să spui nimic.
- Ce? O să mă omori? Hai, fă-o! Ai comis deja o crimă, nu cred că eu aș fi o problemă.
- Nu, micuțo. Pentru tine am ceva mai special.
Am presimțit că ceva oribil urma să mi se întâmple, așa că am luat-o la fugă. Din păcate nu am fost suficient de rapidă. Brațele sale puternice m-au prins și m-au trântit pe podea. Mă zbăteam în încercarea de a scăpa din strânsoarea lui. Țipam, loveam cu picioarele și făceam orice îmi stătea în putință să scap de el. Dar oricât aș fi încercat, totul era în zadar. Nu mai aveam scăpare. Eram doar eu, o fată inocentă care abia împlinise 13 ani, și un monstru care îmi era "tată".
A rupt cu brutalitate hainele de pe mine și, fără să se gândească de două ori, mi-a luat inocența, mi-a furat copilăria. Mă pătrundea adânc și fără milă, de parcă nu simțeam nimic. După un timp, nu am reușit să îmi dau seama cât, calvarul a luat sfârșit. Pentru el, nenorocitul, au fost câteva minute de plăcere bolnavă, pentru mine au fost ore de chin.
Am rămas prăbușită la pământ, cu lacrimi în ochi și o durere îngrozitoare între picioare. Mereu îmi imaginasem că prima oară va fi cu cineva special. Dar iată că la asta nu m-am așteptat. Tatăl meu m-a violat.
În dimineața următoare m-am trezit în dormitorul meu, probabil jegosul m-a dus înapoi în pat. M-am ridicat cu greu, din cauza durerii mele, și am observat o pată de sânge pe așternuturi, venind dintre picioarele mele. Încă sângeram! Nenorocitul! Panicată, m-am dat jos din pat și am aruncat hainele de pe mine, schimbându-le cu altele noi. Mi-am pus și un strat gros de șervețele în caz că urma să mai sângerez. M-am privit în oglindă. Nu mai eram eu cea de altădată, nepoata preferată a bunicii, răsfățata mamei. Eram o... distrusă. Plină de nervi, am spart oglinda în sute, chiar mii de bucăți. Pumnul a început să mă doară și să sângereze, dar nu îmi păsa. În sfârșit nu îmi mai vedeam reflexia. Am luat de jos un ciob și l-am plimbat pe încheietură, cu grijă să nu tai prea adânc, dar să fie totuși o tăietură satisfăcătoare. Am continuat cu a doua, a treia... până am ajuns să tai aproape tot antebrațul. Se simțea atât de bine. Nu mă durea. Oh, nu, era un nimic pe lângă durerea pe care o purtam în suflet.
Am stat acolo aproape toată ziua, acoperită de sânge și lacrimi. Mă temeam să dau ochii cu acel monstru după toate cele întâmplate. Foamea, însă, și-a făcut apariția și, cum n-am auzit niciun zgomot, am ieșit din cameră și am mers să mănânc.
Toată casa mirosea a moarte. La propriu. Podeaua bucătăriei fusese înlocuită de un lac sângeros. I s-au dus zilele nenorocitului.
Am vazut niste bani..
Am luat teancul de bani de pe tejghea, l-am îndesat în rucsac și am șters-o. În stație, oamenii se uitau pe furiș la mine, iar fețele li se întristau. Devenisem faimoasa "fiică a (sin)ucigașului de pe Aleea Faulkner". Trecuseră mai bine de șase luni de la incident, dar lumea încă mă trata ca în prima zi. "Oh, biata fetiță, trebuie să se simtă oribil". Da, mă simțeam chiar oribil. Însă viața mea parcă revenea la normal. Mătușa Lidia a acceptat să aibă grijă de mine până voi deveni majoră. Locuiam cu ea, primeam hrană și bani de buzunar în schimbul treburilor casnice. Am revenit și la școală, la care renunțasem după plecarea mamei în străinătate, pe motiv că eram prea deprimată. Viața mea chiar era bună, însă nu există bine fără rău și invers. Psihic, eram un dezastru. Viața socială era ceva inexistent pentru mine. Nu că aș fi avut vreodată mulți prieteni, dar după moartea părinților mei, nimeni nu a îndrăznit să mă abordeze. Însă eu îmi vedeam de ziua mea, de antidepresivele mele și de jurnalul tatei, pe care până la urmă am reușit să îl iau, prin metoda violentă. Nu am îndrăznit să citesc din el, însă mi-am propus să o fac și pe asta într-o zi. Până atunci, trebuia să mă pregătesc pentru școală.
M-am trezit la 6:30, mai obosită decât atunci când m-am pus la culcare. Astăzi urma să mă întorc la școală. M-am ridicat cu greu din pat, mi-am lăsat părul pe spate și m-am îmbrăcat cu ce am apucat, un tricou cu Korn și niște blugi. Nu mi-a luat mult să mă aranjez, așa că am apucat să și mănânc ceva, cu mare greu, ca să pot lua antidepresivele. Am ieșit din casă și am pornit spre școală. Deoarece stăteam acum la mătușa mea, chiar în celălalt capăt al orașului, a trebuit să iau autobuzul. Ajunsă la clădirea albă, înaltă, înspăimântătoare, am intrat în clasă, iar vocile colegilor au început să răsune.
-Uite-o pe Era! Cică tatăl ei i-ar fi ucis mama, apoi s-a sinucis, a șoptit o tipă care avea fața plină de farduri.
-Doamne, biata fată, i-a răspuns colega ei, la fel de machiată ca și ea. - Hai, fii serioasă, să ai totuși așa o familie...
- Tăceți, măi! Poate se va enerva și o să vă omoare! Pfff...
Da, mereu mi-am iubit colegii și mai ales glumele lor. M-am pus pe scaun, cu capul pe bancă. Abia așteptam să treacă orele acelea de tortură.
- Bună dimineața copii! răsună vocea profesoarei de geografie; iar intrase în clasă înainte să sune clopoțelul. E toată lumea prezentă? - Lipsește Dima, a răspuns șefa clasei cu o voce pițigăiată.
-E bolnavă sau ce a pățit?
- Probabil tatăl Erei i-a făcut ceva, spuse un coleg cu chef de glume proaste.
- Lukas, nu e amuzant!
Orele au trecut destul de repede, având în vedere faptul că nimeni nu avea curaj să mai spună ceva despre mine de față cu profesorii. Pauzele, însă, au fost groaznice și păreau să nu se mai termine. Niciodată nu m-am simțit așa aiurea.
Venise în sfârșit și timpul să plec acasă. Am luat autobuzul, care era aglomerat ca de obicei. M-am așezat pe un scaun, mi-am pus căștile în urechi și l-am lăsat pe Corey să îmi alunge tristețea. Când am ajuns acasă, am mâncat pe fugă vreo trei șnițele, dacă mâncam mai mult, vomitam, și mi-am luat medicamentele, apoi am mers în noul meu dormitor, fostul dormitor al vărului meu, decedat în armată. Astăzi era o zi specială, urma să citesc jurnalul ta... monstrului aceluia nenorocit.
Am scos jurnalul de sub pat, m-am întins în pat și am deschis la prima pagină.
1 - 5 august 1994.
"Nenorocitul de copil a supraviețuit. Se pare că o căzătură pe scări nu e de ajuns ca să moară. Mă așteptam să fie mai slabă decât dragul meu fiu, pe care nu îl voi cunoaște niciodată, dar această mucoasă nu cedează ușor. Dacă nu a murit în burta maică-sii, o să moară după naștere."
Deci a vrut să mă omoare înainte să mă nasc. Gândindu-mă la copilăria mea, am început să plâng. Mă simțeam oribil și aveam nevoie de ceva care să mă calmeze, însă mătușa Lidia se părea că prevăzuse un astfel de moment și a ascuns toate obiectele ascuțite. "La naiba!" am strigat, în timp ce am început să îmi dau pumni. Am continuat să fac asta până când ușa dormitorului s-a deschis. Era mătușa Lidia, care se năpustise asupra mea ca să mă oprească din a mă lovi singură.
-Era, încetează! începu ea să urle. Nu e bine ce faci, oprește-te!
A reușit să îmi imobilizeze mâinile, iar eu m-am liniștit brusc.
-Ridică-te, trebuie să vorbim.
Uram aceste cuvinte, mereu prevesteau răul.
-Ascultă-mă. Din păcate, vei fi pe cont propriu de acum. Eu nu mai pot avea grijă de tine.
-Știam eu! Mă urâți cu toții! am strigat printre lacrimi, pregătindu-mă să ies din cameră.
-Așteaptă! Nu e vina ta, El... Doar că sunt nevoită să mă mut la vechea casă pentru că...
-Ăsta e doar un afurisit de motiv să mă lași baltă! o întrerup eu. Mama te-ar urî pentru asta dacă n-ar fi moartă!
Nici nu am terminat de vorbit, că am simțit o lovitură puternică peste obrazul stâng.
-Să nu o bagi pe sora mea în asta! Mi-a spus ea cu lacrimi în ochi, apoi s-a ridicat și a ieșit din dormitor.
Așadar, tot binele se terminase. Din acel moment eram pe cont propriu. Am scos valiza de sub pat și am împachetat toate hainele, câteva romane polițiste găsite în dormitorul răposatului meu văr, câteva albume de la Guns și niște gustări. Și, nu în ultimul rând, medicamentele. Eram gata de plecare. Mai trebuia doar să îmi iau adio. Am rupt o foaie goală dintr-un caiet la întâmplare și am început să scriu, cu lacrimi în ochi: "Dragă mătușă Lidia, Vreau să îți mulțumesc pentru aceste luni în care ai avut grijă de mine. Acum, însă, văd că nu mai reziști cu un copil-problemă ca mine. E ok, nu îți port pică. Înțeleg faptul că nimeni nu mă vrea. Eu voi fi plecată pe când termini de citit asta. Îți cer doar să ai grijă. Lumea e un loc oribil. Baftă cu noua ta viață! Am așteptat lăsarea serii. Nici măcar nu am luat cina, nu mai voiam să o văd pe mătușa, ar fi îngreunat situația. Am lăsat biletul pe măsuța din hol, apoi am ieșit pe fereastră. Era noapte și trebuia să am grijă, însă eram pregătită pentru orice. Am luat ultimul autobuz, cel de 22:30 și m-am îndreptat către vechea mea casă.