Cenușă în vânt

                         „Ea nu e un copil. Arată ca un copil, vorbește ca un copil, dar nu e doar un copil."

        E frig. E frig și umed în jur. Frunzele veștezite sau pe jumătate putrezite mă împiedică să merg mai repede.

       Încă unul, încă unul în săptămâna asta și e abia marți. Nu știu cât voi mai avea putere să fac asta – să mă țin ca un scai de haina ei și să-i șterg urmele.

       Mă opresc brusc și sunt gata să renunț. Aș putea să fug și să o las singură cu dezlănțuirile ei, să mă duc în lumea mare și să mă prefac că nu există, dar corpul încă cald din brațele mele și faptul că o iubesc necondiționat mă oprește. Un oftat prelung îmi părăsește coșul pieptului și ecoul său se lovește aiurea de trunchiurile copacilor până dispare în eter.

        Luna își bate joc de mine și îi luminează fetei din mâinile mele pletele blonde, prefăcându-le în fire aurii. Câteva șiroaie de sânge îi pătează pielea prea albă a chipului. E atât de tânără, probabil nici majoratul nu l-a atins încă.

        Șuieratul ascuțit al vântului de toamnă mă face să îmi ridic ochii obosiți spre cer unde crengile încâlcite ale stejarilor se luptă între ele, iar luna, ca o fricoasă ce e, se retrage între nori lăsându-mă singur cu demonii mei în cap.

        Hârlețul e la locul lui, mă așteaptă cuminte.

        Probabil e o greșeală din partea mea să mai sap o groapă la nici un metru de cea de ieri, dar nu-mi pasă. Am obosit să-mi acopăr propriile-mi urme, sunt prea ocupat să le acopăr pe ale ei.

        Pământul e rece și ud, la fel ca aseară, dar nu mă plâng. Șiroaie de transpirație îmi brăzdează fruntea și bătături nemiloase îmi înfoaie pielea palmelor, dar nu mă opresc. Sap și sap, aruncând țărâna înafara gropii. Au trecut aproape două ore, iar eu nici măcar la un metru adâncime nu am ajuns. Trebuie să mă odihnesc mai mult, să-mi recapăt puterile.

       Așez cu grijă trupul fără viață în ceea ce ar trebui să se cheme un mormânt. Știu că biata fată nu are nici o vină – a fost doar la momentul nepotrivit în locul nepotrivit.

       Cuprins de agonie, arunc țărână peste corpul firav, blestemându-mi zilele ce mi-au rămas. Dintr-o dată lacrimi sărate încep să șerpuiască fără oprire, încețoșându-mi privirea, iar mintea mea o ia razna. Printre perdelele tulburi ce mi s-au așezat pe ochi o văd pe tânără chemându-mă alături de ea, în mormântul ce i l-am făcut eu.

       O frică stranie îmi intră în oase și mă opresc pentru a îmi șterge cu mâneca paltonului chipul ud.

       Poate e vreun semn că ar trebui să încetez să mai am grijă de o iluzie sau poate, pur și simplu, înnebunesc.

        Aștern ultima lopată de pământ și, fără a privi în urma mea mă avânt spre ieșirea din pădurea întunecată.

         Șoseaua e liberă și înfășurată într-o liniște sinistră. Nici o pasăre de noapte nu se aude și nici vântul nu mai bate. Întreg peisajul pare rupt dintr-un scenariu horror, iar personajul principal stă în tihnă pe bancheta din dreapta a mașinii mele.

        Mă apropii încet târâind hârlețul după mine, nu am putere nici măcar să îl duc normal. Sunt frânt de oboseală și îmi vine să mă lungesc aici, pe șoseaua umedă și murdară.

         După ce arunc unealta în portbagaj, mă așez la volan și nici măcar nu vreau să o privesc. La sigur se alintă cu vreo acadea colorată și se joacă cu mâinile albicioase în volănașele bej ale rochiței sale, la sigur mă va privi cu ochii ei mari și albaștri de copil inocent, la sigur o voi ierta din nou.