Căpetenia Dysil

„Un războinic ca mine nu cunoaște teamă."

Conduc o ceată de criminali și violatori, soiul de oameni care mă vor trăda cu prima șansă. Mi-am făcut un obicei prost de a intra în necazuri, și asta mulțumită unor netrebnici care mă urmează atunci când sunt pus pe scandal.

Au trecut săptămâni de când am fost alungat din Morheim împreună cu o adunătura de sălbatici pe care i-am stârnit la răscoală. De atunci umblăm prin arșița cumplită, printre stâncile prăpăstioase, numărând zilele pe care le mai avem de trăit. Și toate numai pentru că nu m-am închinat lui Cabel, Monstrul Hâd, căpetenia mea, cel mai negru coșmar al seminției noastre.

Acum merg prin țărâna încinsă, mărșăluind cu pași mari prin văile Ținuturilor Șterpe. Întorc capul peste umăr, simțind parfumul seducător al soției mele Necalli. Sunt încă încins de azi noapte, după răfuiala dintre așternuturile patului în care ne-am tăvălit precum fiarele. Mă înfing brusc în fălcile ei și-i fur o sărutare mușcând din buzele dulci și cărnoase. Aroma lor îmi trimite furnicături până-n vârful degetelor. Este genul meu de femeie.

Se țin aproape în urma noastră alte cinci siluete mătăhăloase, înalte și cu umerii drepți, cu figuri crâncene și cicatrici pe măsură. Ei sunt ultimii din clanul nostru care mi-au stat alături după ce Cabel s-a autoproclamat căpetenie și i-a ucis pe amărâții care i s-au împotrivit. Ne-a oferit o șansă unică să cădem la învoială, sătul probabil să se mai trezească cu proviziile incendiate și cu străjerii cotonogiți. Împreună mergem să ne întâlnim cu el și cu haita lui de barbari pentru a pune capăt nedreptăților. Însă eu îi vreau coroana de pe cap.

Așa că pășim pe pământul scorțos, umăr lângă umăr, mândri și neînfricați, scrutând de la depărtare elita înarmată până-n dinți a dușmanului. În timp ce restul rămân la distanță, mârâind și lătrând precum o haită de lupi, Cabel și un grup vânjos de războinici se apropie rânjind cu dinții dezveliți. Cu toții ne aruncăm uitături fulgerătoare iar eu surprind figura aspră a căpeteniei, ucigându-mă din priviri cu lăcomie. Avea părul cărunt, strâns într-o coadă la spate, ochii înroșiți de furie și colții ascuțiti. Purta o armură din oțel, cu o jumătate a pieptului împlătoșată și cealaltă învelită în perechi de curele din piele.

Mă reped cu sălbăticie înaintea lui, aruncând securea din spinare în același timp ce-și aruncă și el sabia zimțată. Stăm unul în calea celuilalt, cu brațele pe lângă corp și scrâșnind din dinți. Apoi muntele de om mă cuprinde într-o îmbrățișare prietenească și mă bate pe spate ca și când s-ar fi bucurat să mă vadă.

- Ai putea măcar să te prefaci că ai venit să încheiem conflictul, îmi șoptește la ureche, grohăind în silă.

- Dacă ar fi fost posibil, te-aș fi înjunghiat aici în fața tuturor Cabel, îi răspund dușmănos, bruscându-mă din apucătură.

Știu că Necalli ne urmărește cu spaimă, încordată alături de ceilalți din tabăra noastră. Draga de ea, încă-și mai face griji pentru mine după toate pățaniile prin care am trecut.

Căpetenia se smucește strâmbându-se precum o javră afurisită, care tocmai a fost pusă la punct de către stăpân, și mă scuipă cu o flegmă scârboasă. La mai multe nici că mă puteam aștepta din partea unui ticălos ca el.

- Spune-mi ce anume vrei ca să punem capăt vrăjbei frate! îmi cere stând în fața mea cu brațele împreunate.

- Nu ești frate cu mine, și cu nici unul din bărbații pe care i-ai aruncat la fiare. Tu nu ești decât un laș fricos, care-i persecută pe cei mai slabi decât el.