Drac inocent

Prolog

Uneori nu este de ajuns să o iei de la capăt într-un alt loc, cu alți oameni și cu alte vicii... să pretinzi că o nouă schimbare va omorî vechiul tu, versiunea sumbră și păcătoasă din trecut. Uneori ești incapabil să arzi fiecare trăire din suflet și să-ți închizi mintea sperând că nopțile nu-ți vor mai fi călău cu vise rele. Să mergi, să alergi, să zbori, dar incapabil să omori fiecare trăire și să îți restartezi viața, așa cum ai vrea.

Filozof să fi fost și n-ajungeam din drac un inocent, un bărbat prins în trecut și îmblânzit de o copilă. Cine are nevoie de droguri sau alte vicii, când ochii ei verzi mă luminau în orice făceam și-mi era alături la orice pas?

Îmi era... o pată colorată într-un suflet cu cărări negre, o senzație de bine ce îmi învăluia fiecare gând suicidal, o trăire ce îmi făcea inima să o ia la goană și să bată de plăcere, nu doar de necesitate. Să spun ce mi-a fost ea, ar însemna să-i scriu un roman de dragoste... dar, cum ziceam, n-am fost filozof. Poate că m-am transformat, m-am îmbunat ca orice bărbat ce simte dragoste... poate că a fost de ajuns doar să știu că există cineva care nu m-ar da pe o sumă de bani, pe o promisiune sau pe altceva mai bun. Cineva care a văzut ceva bun într-un trup imperfect.

Și nu cred că o să existe cineva în viitorul ăsta incert să mă accepte așa cum sunt, un deșeu pe două picioare, o inimă scufundată în abis, o gândire pierdută pe meleaguri triste. Sau o să existe?

Prima victorie mi te-a adus și prima înfrângere mi te-a furat, ca și cum ai fost un băț de chibrit ce a ars până s-a făcut scrum și te-ai lăsat purtată de vânt. Dar oricât de frumos aș vorbi despre tine, despre tot ce ai fost tu și ai însemnat, nu te mai pot readuce la viață. Și e greu să trec peste... La granița unor două inimi care se iubesc, când cealaltă trece pe alte meleaguri fără întoarcere, inima rămasă la poziția inițială începe să se zbată. De durere, de frig, de negru, de uitare, de neputință, de dor...

Apusurile sunt mai grele fără tine, adierea vântului nu mă mai mângâie, brațe nu mă mai îmbrățișează, buze nu mă mai sărută, ochii nu mă mai privesc cu dulceață, trupul tău nu mai e decât o amintire în miez de noapte într-un vis cu același sfârșit. Cursele sunt fără sens, adică de ce-ar mai fi? Nu mai ești la linia de sosire să mă feliciți, să-mi sari în brațe și să-mi spui că sunt cel mai bun.

Dar ce sens mai are acum acest "bun"? Nu am fost niciodată bun, doar tu erai partea bună la mine. Tu mi-erai motivație să depășesc orice obstacol, tu mi-erai calm când gândurile îmi erau furtună, tu mi-erai brațe să mă calmeze când răbufneam... doar tu te strecurase-i cu nonșalanță în inima mea sumbră.

Ultimul drum e greu când trebuie să îl închizi definitiv, dar dacă-mi închid inima am să o vindec într-un final?