8:00. Ora în care tot coșmarul meu începe. Iar o să își bată joc de mine. Iar o să mă lovească. Iar o să plâng ca o fraieră în loc să-i înfrunt. Mă întreb...cu ce am greșit. Stai. Eu mereu greșesc. Eu sunt o greșeală.
Intru în clasă și mă așez în bancă. Stau singură ca deobicei. Cine ar vrea să stea cu o ciudată ca mine? Îmi deschid caietul de ceva timp lăsat pe bancă și observ ceva scris pe el.
,, Tu ești un înger? Tata mi-a spus că doar îngeri au tăieturi pe mână deoarece lor nu le place viața pe pământ. Mi-a spus că durerea altora e durerea lor de asta sunt mereu triști. Prin câte dureri treci? Mereu te văd plângând."
Cine ar fi putut scrie asta...? Nu sunt un înger. Aș vrea eu să fiu. Poate atunci nu aș trece prin ce trec acum.
Doamna dirigintă intră în clasă și începe ora de dirigenție. Ca deobicei o să fiu dată la o parte...
Toți se adună în jurul catedrei dar eu rămân în bancă. Nu are rost să mă duc până acolo ca să mă aleg cu o palmă să mă duc în bancă. Mai bine rămân în banca mea și desenez.
Încep să trasez niște linii și intru în lumea mea. Niciodată n-am fost o persoană deschisă. Am fost ciudată de mică. Mereu stăteam singură și izolată desenând. Asta fac mereu. Desenez porcări. Fac niște desene oribile. Nu știu de ce desenez. Singurul lucru pentru care o fac e faptul că mă liniștește.
Clopoțelul mă scoate din lumea mea. Am mate...super. Mă duc la baie unde mă ascund într-o cabină și apăs încet lama pe pielea mea. Nu știu de ce nu mor odată. Oricum nu merit să trăiesc.
Mă spăl încet pe mână și trag mâneca hanoracului mai jos. Merg încet spre clasă. Nu vreau să intru acolo. Iar o să-și bată joc de mine. Apăs încet clanța și intru în clasă. Mă așez în banca mea obișnuită și aștept să intre profesorul.
-Vai... micuța depresivă s-a tăiat iar. Nu poate nici să se taie bine.
Aceeași voce. Aceeași voce care mă face mereu să plâng. Fratele meu. Nu înțeleg ce i-am făcut. Nu comentez. Dacă atunci când își bate joc de mine e fericit atunci bine. Suport. Vine spre mine și mă pleznește puternic. Îmi las capul în jos. Nu vreau să vadă că plâng. Nu vreau să vadă cât de slabă sunt. Îmi simt obrazul arzând. Cred că deja a dat sângele. Nu bag în seamă. El zâmbește acum. Sunt sigură. Nu-i stric fericirea.
Se duce la locul lui râzând. Eu tot așa rămân. Lacrimile mele se amestecă cu sângele. Doare. Doare ca dracu să știu că fratele meu mă urăște și că îi place suferința mea.
Profesorul intră în clasă și deschide catalogul.
Îmi fac curaj și ridic încet mâna.
-Pot să mă duc la baie vă rog?
El aprobă și ies repede întâlnind-o pe dirigintă pe hol.
-Doamnă dirigintă pot vă rog să merg acasă? Nu mă simt deloc bine.
-Bine..hai fugi.
Ies alergând din liceu. Nu merg acasă. Nu vreau. De când au murit părinți mei...acolo parca e un cimitir. Oricum mă urau , mă jigneau și mă băteau. N-o să uit niciodată cuvintele mamei. ,,Nu meriți să trăiești. Ești un eșec. Un copil făcut pentru alocație. Ce bine ar fi să mori" . Același cuvinte ce încă îmi lovesc sufletul.
Merg în singurul loc unde mai pot zâmbi. Mă duc la el..
